Ana Blandiana: Text pe coperta antologiei "Maniera sau cât de departe am mers" de Vasile Baghiu (Ed. Cartier, 2025)

Ana Blandiana:

"Momentul descoperirii versurilor lui Vasile Baghiu în 1988 mi-a rămas în minte nu ca o descoperire literară, ci – oricât ar părea de ciudat – ca un moment al biografiei mele.

Destinul poetului tânăr care lucra într-un sanatoriu TBC din Munții Neamțului, scriind poeme de o halucinantă autenticitate despre țări și mări de la capătul lumii, m-a emoționat profund și m-a încurajat ca un simbol al puterii de a fi liber în pofida frontierelor de orice fel, ca un simbol al capacității poeziei de a depăși realitatea construind o altă realitate în locul ei.

Zecile de ani care au trecut de atunci au adăugat acestui destin noi și noi argumente de nesocotire a frontierelor, de la originalul concept al „himerismului” și volumele de poezie la romanele pline de viață și eseurile pline de idei, de la cariera științifică la traducerile literare si schița traiectoriei internaționale.

Vasile Baghiu este la această oră nu doar unul dintre reprezentanții de marcă ai generației 90, ci și unul dintre scriitorii cei mai compleți și mai împliniți ai literaturii române actuale.

Dumnezeu i-a dat doar talentul, destinul a avut puterea sa și-l construiască singur."

(Text pe coperta a patra a antologiei de poezie "Maniera sau Cât de departe am mers" (Editura Cartier; prefață de Mihai Iovănel)

Mihai Iovănel: Prefață la volumul MANIERA SAU CÂT DE DEPARTE AM MERS de Vasile Baghiu

Mihai Iovănel: Prefață la volumul MANIERA SAU CÂT DE DEPARTE AM MERS (Ed. Cartier, Chișinău, 2025) 

Poeții s-au lamentat adesea că nu sunt înțeleși la timp, dar nu mai puțin notabil este neajunsul de a fi înțeles prea bine și prea devreme. Cioran a scris despre asta în legătură cu poezia lui Paul Valéry. Comparat cu poeții-vedetă din anii ’90, Vasile Baghiu a avut un parcurs mai degrabă discret. Sigur, nu a trecut neobservat, nici pe departe. Despre poezia lui au scris destui din criticii relevanți ai momentului. Dar comparat cu nume precum Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu sau Angela Marinescu (din altă generație, dar reinventată după căderea comunismului), a căror notorietate captată în anii ’90 a continuat să producă citări și discipoli, poezia lui Baghiu a rămas în planul al doilea. Relativ recunoscută, dar nu neapărat cunoscută.

Efectul paradoxal al acestei situații este că azi această poezie pare neatinsă de efectele secundare ale succesului în formă continuată. Recitindu-i acum pe Ioan Es. Pop sau pe Cristian Popescu, îi recitim în primul rând prin lentila imitatorilor lor, care au topit ca lăcustele tot ce păruse nou, transformând originalitatea în „școală” și manierism. Pe când autorului acestei antologii abia acum își accesează/manifestă cu adevărat contemporaneitatea.

2025, un an cu scris, citit și călătorii

Un an cu scris, citit și călătorii, dominat, pentru mine, de rezidența literară din iunie-octombrie la Heinrich-Böll-Haus Langenbroich din Germania, unde am scris un roman, am avut câteva lecturi publice și am re-vizitat câteva orașe. Am fost invitat de Fundația Böll pentru a doua oară, după 23 de ani, să locuiesc în casa celui care a scris „Mărturisirile unui clovn” și alte romane celebre pentru care a primit Premiul Nobel, iar această onoare deosebită o consider o recunoaștere adevărată. Romanul sper să ajungă la cititori cât mai repede și să aibă curând și o versiune germană.

Mi-a apărut la Cartier antologia „Maniera sau Cât de departe am mers”, cu poeme din toate cele 11 volume de poezie pe care le-am publicat, o ediție îngrijită de poetul Emilian Galaicu-Păun, într-o selecție și cu o prefață semnate de criticul și istoricul literar Mihai Iovănel, cu un cuvânt pe copertă al poetei Ana Blandiana. Am avut lansare cu această carte la Gaudeamus, chiar de ziua mea. Voi avea o altă lansare la Piatra-Neamț, la Librăria Cărturești din Mall Precista (Schoping City Centre), pe 16 ianuarie 2026, la ora 17. Vor fi și alte lansări în alte orașe din țară, dau de veste din timp.
Un poem tradus de Cristina Savin mi-a apărut în revista britanică “Acumen”, în continuarea altor apariții în reviste din străinătate.
Am publicat, de asemenea, peste zece cronici literare la volume de poezie semnate de poete și poeți români. Ceea ce îmi doresc să continui și în 2026, în cadrul unui proiect personal de explorare critică a poeziei române de azi.
Cursul de terapie narativă din ianuarie de la Iași – susținut de Hugh Fox de la Narative Therapy Institute din Londra și Ovidiu Gavrilovici de la UAIC Iași – a fost o experiență profesională și intelectuală aparte.
Peste 50 de prelegeri și workshop-uri în școli din Piatra-Neamț, Roman, Târgu-Neamț și din unele sate din județ, în cadrul proiectului “Cultura sănătății”. Câteva conferințe pe teme literare, de asemenea, la Biblioteca „G.T. Kirileanu”. Un eveniment aparte a fost și ziua în care, invitat de autoritățile din comuna natală, Borlești, am avut onoarea să vorbesc consătenilor mei în biserica din satul Mastacăn.
Nu au lipsit călătoriile, care completează pentru mine perspectiva „himeristă” a poeziei: Cipru (de trei ori), Viena, Mallorca.
Nici alergările, cele care de patru ani încoace au reușit să mă scoată din zona de boală, nu au fost puține: aproximativ 1000 km, în care intră și trei curse oficiale de semimaraton: Halcyon Făget Winter Trail (Cluj-Napoca), Legendele Nemirei (Slănic Moldova) și Schmidt (North-Rhein-Westfalen, Germania).

Vasile Baghiu: Imaginea sau punctul forte al poeziei. Cronică la volumul Vagoane de metrou de Dan Dănilă (Editura Eikon, 2024)

                    Cronică apărută în revista Familia (7/2025) 

Dan Dănilă este poet și traducător. Nu numai poezia sa, așadar, l-a scos în față în peisajul literar românesc, dar și o mulțime de traduceri din germană, franceză și engleză, din poeți și scriitori cunoscuți, cum ar fi Rainer Maria Rilke, François Villon, Georg Trakl, Bertolt Brecht, Charles d’Orléans, Helge Von Bömches, Walter Roth, Georg Scherg, Günter Grass, Wolf von Aichelburg, Dylan Thomas, Ingeborg Bachmann și mulți alții. De asemenea, poate mai puțin știut, el este și un artist plastic cu un palmares serios de expoziții și evenimente pe linia aceasta.

Faptul că locuiește în Baden-Württemberg, Germania, de mai mult timp, chiar din anii nouăzeci, ar putea fi cauza unei nedrepte treceri în umbră a receptării sale, dar fenomenul acesta i-a prins în vârtejul tranziției și pe alți poeți optzeciști rămași în țară și, prin urmare, alta trebuie să fie cauza – una care ține, poate, de misterele sociologiei literare. Poate că și felul lui de a fi, discreția, atitudinea de renunțare, lipsa de entuziasm pentru tot ce ține de carieră și succes sunt la mijloc. Sau chiar o anumită verticalitate, incomodă pentru lumea noastră de azi, pe care o poate observa oricine îl cunoaște câtuși de puțin.
Pentru că poetul a continuat să publice volume în limba română, în paralel cu apariții în Germania, iar nivelul valoric al poeziei sale  depășește liniile provincialismului, invizibile de la distanță, dar cunoscute de locuitorii spațiului literar. Între numeroasele volume, se pot enumera câteva mai cunoscute: Atlantida există (Editura Limes, Cluj, 2011), Orașe ascunse (Editura Armanis, Sibiu, 2016), Elegii pozitive,EdituraEikon, București, 2020).
Există în poezia lui Dan Dănilă un fel de resemnare pe care doar experiența de călător între două spații culturale, geografice și sufletești pe care i-a oferit-o viața – deopotrivă în siaj livresc, cât și în perspectivă concret-existențială – o poate ține într-un echilibru atât de lipsit de ezitări. Acest poet și-a învățat atât de bine lecția lipsei de consistență a vanității încât nimic din ambițiile și orgoliile cu care majoritatea oamenilor – și a poeților – își complică existența nu îl atinge.
În 2002 l-am cunoscut în timpul primei mele rezidențe la Heinrich-Böll-Haus Langenbroich, unde mi-a făcut o vizită. Am discutat mult atunci, în ambianța primitoare a casei laureatului Nobel, despre poezie și viață și mi-a lăsat impresia unui om legat pentru vecie de valori ale omeniei, muncii cinstite, dreptății și – surprinzător pentru mine, care îi citisem poezia încărcată de sonuri grave, rilkeene, ivănesciene – ale detașării ironice și chiar colorate umoristic.

Vasile Baghiu: Echilibru & coordonare cu ajutorul poeziei. Cronică la volumul Sindromul Joubert (Ed. Cartier, 2023)

Vasile Baghiu

Echilibru & coordonare cu ajutorul poeziei

                                                                               Familia, nr. 6/ 2025, AICI

Filolog de formație, poet și traducător, editor al revistei online Crevice, autor tradus în mai multe limbi străine și publicat în reviste precum The Shallow Ends, Plume Poetry, Poesis Internațional, Crevice, Dilema veche, Tiberiu Neacșu a publicat următoarele volume de poezie: Nebuna (Convorbiri literare, 2000), Acrobat în zece pași (Tracus Arte, 2013), Sindromul Joubert (Cartier, 2023). A fost unul dintre moderatorii „Lit Out Loud – șotron cu autori în viață la Manasia Hub” și este cofondator al Cenaclului Matca și moderator. Este, de asemenea, o prezență la festivalurile literare. Recent, l-am auzit la FILIT recitându-și poemele cu aerul că este stăpân pe situație, ceea ce, evident, ca la toți poeții autentici, era – și în cazul său – o mască. 
O viață activă, așadar, de poet și scriitor al acestor timpuri, pe care, de altfel, le prinde în versuri despovărate de ornamente. Cum se poate observa și în cel mai recent volum al său, Sindromul Joubert, în care cuvintele sunt aduse la zi, iar limbajul capătă adesea acel caracter informal, direct și colocvial care poate trece de orice nivel de percepție: „Atâta știu, că până jos/ eram un văr de-al treilea/ din Urzica mare. Și ziceam// da doar ca să fie drumul/ mai ușor. Grea pentru/ cât de slabă. Pătura –// în care mai cărasem/ și Sony-ul din ’90 când/ ne venise rândul// pe liste – rugoasă/ înfășa un înveliș/ al cuiva care era// oriunde în altă parte./ Și eu știam că nu eram/ un văr/ dar nu știam exact cine.” (Pătura)

Ancheta citeste-ma.ro: De ce (mai) scriem? – răspunde astăzi Vasile Baghiu

Ancheta citeste-ma.ro: De ce (mai) scriem?

 – răspunde astăzi Vasile Baghiu 

Statisticile care ne spun cât de prost stă România la capitolul consum de carte şi cât de alarmant e procentul celor afectaţi de analfabetism funcţional sunt dublate de pasivitatea factorilor decizionali. Se închid librării şi dispar publicaţii care promovează lectura fără ca asta să provoace vreo emoţie în afara bulelor restrânse de cititori pasionaţi. Mai mult, taxele fac cărţile şi mai inaccesibile.

Şi atunci, pentru ce sau pentru cine mai scriu scriitorii? În fond, de ce?
Chiar şi acest site a fost gândit ca o formă de promovare a lecturii, un intermediar între scriitori şi cititori. Statisticile noastre, aşa mărunte cum sunt ele la nivelul audienţei, arată o scădere a interesului faţă de părerile celorlalţi pasionaţi de literatură.
Nimic nu este veşnic şi poate că şi cartea are efemeritatea ei, însă pentru cei care mai sunt încă aici căutăm să aflăm ce îi mai aşază la masa de scris pe scriitorii români de azi. Aşadar, de ce (mai) scrieţi, dragi scriitori? Ori, mai degrabă, de ce mai publicaţi ceea ce scrieţi? Şi pentru cine? 

Textul poate fi citit pe platforma citeste-ma.ro AICI                                                                                                                                                                                                                                                       Constantin Piștea

Vasile Baghiu: "Pentru a suporta trecerea implacabilă a timpului"

De ce mai scriu? Scriu pentru că mai există oameni care citesc. Sunt puțini? Uneori da și în general da, se poate spune că a scăzut interesul pentru literatură, alteori însă sunt și eu uimit de atenția pe care o poate provoca o carte. De câteva ori, la lansarea câte unui volum pe care l-am publicat, s-a umplut sala bibliotecii din orașul meu – stăteau oamenii în picioare pe margini, iar la final am scris autografe mai bine de o oră. Și nu erau cunoscuți cei care veniseră, ci oameni pe care îi vedeam atunci pentru prima dată. Iar eu nu eram o vedetă literară. Mi se părea incredibil, iar fenomenul mi-a dat de gândit și m-a motivat să reconsider gândurile despre posibila lipsă de rost a activității scrisului.

Vasile Baghiu: Lumea văzut prin ochelari de citit poetic. Cronică la volumul "Poezie cu ochelari" (Poesie con gli occhiali, Edizione Ensemble, 2024) de Daniel D. Marin

Vasile Baghiu

Lumea văzut prin ochelari de citit poetic

Bucovina literară (4-5-6/ 2025)

Daniel D. Marin este unul dintre cei mai importanți poeți ai generației douămiiste. A fost nominalizat la Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima pentru volumul „Oră de vârf” (Ed. Geea, 2003) și a primit Premiul „Marin Mincu”. A publicat poezii în majoritatea revistelor literare importante din România și a realizat rubrici, anchete literare și interviuri pentru mai multe reviste cunoscute, printre care: „Luceafărul”, „Cuvântul”, „Viața Românească”, „Suplimentul de cultură” și „Poesis”.  Încă tânăr, mai ales ca atitudine, are alura cosmopolită a epocii noastre, un călător între lumea meleagurilor natale românești și aceea a spațiului meditaranean, sardinian, unde locuiește de ceva vreme.

În toamna anului 2024 am schimbat două vorbe cu el la FILIT, unde venise din Italia special pentru a-i auzi și a-i cunoaște pe poeții invitați la festival. Mi-a lăsat impresia unui om care se dedică pasiunii și vocației pentru poezie în asemenea măsură încât este în stare să facă o călătorie peste mări și țări doar pentru bucuria unei cafele colocviale.

Este tipul de poet care trăiește pentru poezie, lucru care se vede nu numai în aceste gesturi sau în felul de-a dreptul romantic de a se raporta la viață, ci și – dincolo de poeziile din volumele publicate, între care „Așa cum a fost” (Ed. Vinea, 2008) și “L-am luat deoparte și i-am spus” (Ed. Brumar, 2009), care pun lumea intrerioară într-o ecuație oniric-suprarealistă – în paginile de jurnal („Din România sunt doar eu”, Ed. Paralela 45, 2018). Aici, deși notează detalii ale vieții de zi cu zi, întâlniri, călătorii (una în America), cu o detașare de înțelept precoce, în subsidiar cititorul simte privirea exploratoare, care bate mai departe, care caută înțelesuri tot pe filiera poeziei și descoperă un fel de gol existențial.  

Vasile Baghiu: Poezia detașării resemnate. Cronică la volumul "Maki Haku" (Ed. Eikon, 2023) de Alexandru Ovidiu Vintilă

Vasile Baghiu

Poezia detașării resemnate

Mozaicul (nr. 6-7/2025)

Volumul de poeme Maki Haku (Editura Eikon, 2024) de Alexandru Ovidiu Vintilă are parte de o bogată însoțire critică. Ion Pop vorbește despre un „discurs liric impregnat subtextual de o ironie difuză, ce descurajează orice tentativă emfatică și spectaculos-combatantă”, Matei Vișniec observă cum „poetul decantează cu subtilitate imagini și senzații, amintiri și reflecții, dar mereu atent să nu abuzeze de cuvinte, să nu ne sufoce cu torente verbale”, Andrei Mocuța consemnează existența unui „limbaj al tăcerii, invocat simbolic, de natură să extindă orizontul poeziei, ca discurs revelator și metafizic”, iar Felix Nicolau este încântat de “superbele surprize ale poeticii antipoetizante”.

Poetul a primit, de altfel, în timp, nu puține recunoașteri din partea breslei literare, în special ale Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor și ale Societății Scriitorilor Bucovineni, premii pentru aproape fiecare din cele peste zece apariții de poezie și eseu. Este recunoașterea binemeritată pentru o creație care își capătă coerența și identitatea cu fiecare apariție, deopotrivă pe linie lirică și în plan teoretic. Redactor-șef al revistei „Bucovina literară”, Alexandru Ovidiu Vintilă este o prezență activă în spațiul literar, un colaborator frecvent al multor reviste, cu poeme, analize, cronici și opinii interesante.

Eul care se mișcă în spațiul acestui volum are o detașare de om care cunoaște lumea și viața, care nu simte impulsul unor explorări și explicații suplimentare, pentru că are conștiința lipsei de sens a oricărei intervenții. A contempla și a consemna (minimalist) lumea pare cam tot ceea ce se poate face, iar această atitudine resemnată dă și tonul general al cărții, senzația dominantă: „Mă așez în fața televizorului/ fără să-l deschid// povestesc despre grauri// instinctual încep să privesc pe pereți// e îndeletnicirea mea preferată” (Despre grauri); „cu disperare/ privești de după perdele/ arborii înalți/ care străjuiesc un bulevard pustiu// gesturile și intențiile trecătorilor de pe o stradă/ în seara aceea sau poate că/ o repede apă a morții ne va închide/ pe toți etanș într-o cutie transparentă” (În sensul că toată viața);  „acasă/ la el// reporterul-poet/ bea apă minerală și/ ceai de sunătoare// singur-cuc/ și discret” (Camera mea); „mă văd în oglindă/ cu noaptea în cap// în ultima vreme toți au închis ochii/ dar toți// și nimeni/ dar nimeni// întotdeauna/ viața nu va mai fi la fel” (Ca o păpușă de cristal zâmbind)

Vasile Baghiu: "Poezia între teorie și praxis" - cronică la volumul "Cele două capete ale tăcerii" (Ed. Eikon, 2021) de Vianu Mureșan

Vasile Baghiu

Poezia între teorie și praxis

                 

                    Cronica a apărut în revista Familia, nr 4/ 2025 și poate fi citită AICI

Vianu Mureșan a devenit – printr-o neobosită și admirabilă peregrinare culturală prin orașele țării, împreună cu o redutabilă echipă a Editurii Eikon, cu toți eikoniștii, cum li se spune – un tip de conferențiar ambulant, coborât parcă din altă epocă, a entuziasmului pentru iluminarea maselor. Este o experiență unică să-l auzi vorbind despre Nietzsche sau Levinas, despre sensul și rostul literaturii și ale poeziei sau despre condiția omului în epoca globalizării cu o însuflețire egală și fără rest, fie într-o sală plină cu sute de oameni, fie la un târg de carte în aer liber, într-un mic oraș de provincie în care audiența e răzlețită și curioasă ca la iarmaroc, fie într-un cadru mai restrâns al sălii unei biblioteci. Oriunde, el reușește să trezească interesul și curiozitatea auditoriului printr-o maieutică personală în care până și tonul întrebărilor pe seama cărora înaintează impetuos în explorarea temelor are ceva misterios și profund.

Eseist remarcabil pe linie filosofică, dar și literară, prozator, critic, autor de articole, realizator și prezentator de televiziune mai recent, el scrie și poezie cu același patos intelectual al cuprinderii înțelesului vieții și al lumii cu o gamă variată de instrumente.

De fapt, el revine acum la poezie, după douăzeci de ani de la volumele debutului: Epifania tăcerilor (2000) și Ceasurile mamifere (2003).

Indiferent dacă are sau nu legătură cu începuturile, volumul relativ recent de poeme, Cele două capete ale tăcerii (Eikon, 2021), pune surdină, fie și pe fragmente, elanului său „misionar-literar”, pentru că Vianu Mureșan este conștient că poezia se supune unor legi speciale care, dacă nu ții cont de ele, te pot duce la eșec.

Așa se face că în ceea ce privește poezia, adunată în acest volum substanțial, impresia la lectură este de trecere a combustiei creatoare pe ralanti, de racordare parcă la sonurile ivănesciene descriptiv-reflexive, la acel monolog interior nesfârșit și încărcat de poeticitate: „poate că acel vuiet al apei/ despre care nimeni nu știe când a început, nici câte limbi s-au topit până să iasă, un sunet în care e și tânguire/ și amenințare, și melancolie/ poate că acel geamăt stins/ ca de înecat când îi intră soarele în gură/ îi făcea pe greci să creadă/ că în adâncul mării zace un zeu”. (poate că acel vuiet)

Writer-in-residence, pentru a doua oară, la Heinrich-Böll-Haus Langenbroich

Recent, am primit cu multă bucurie vestea extraordinară că am fost selectat, pentru a doua oară, după douăzeci și trei de ani, pentru prestigioasa bursă „Heinrich Böll” a statului german, care înseamnă, între altele, și o perioadă de creație în casa din North-Rhein Westfalen a cunoscutului laureat Nobel.

Acest moment nu este doar o deosebit de onorantă recunoaștere din străinătate a creației mele literare, ci și o atenție venită de undeva din Vestul Europei pentru un scriitor român.
Momentul este foarte bun, îmi este limpede, însă împărtășindu-l aici simt nevoia să mai adaug ceva.
În timp, am avut parte, la fel ca acum, nu de puține alte astfel de recunoașteri, iar în ultimii ani de publicarea, de exemplu, în reviste importante din Australia sau Marea Britanie, dar trebuie să subliniez, în spiritul adevărului, că ele nu au venit, ca în alte cazuri din lumea noastră românească, pe seama susținerii și promovării instituționale din țară, cum ar fi fost firesc într-o țară normală și cum și eu aș fi fost bucuros să accept dacă s-ar fi întâmplat.
Nu, nu mi-au lipsit, vreau să spun, nici aici acasă, ca scriitor, momentele adevărate de recunoaștere, dar aproape de fiecare dată când au venit, din partea organizațiilor și instituțiilor care au legătură cu literatura, ele au fost mai mult rezultatul onestității unor personalități care au decis să susțină public valoarea și de asemenea, în aceeași măsură, au fost consecința firii mele perseverente. Oricum, foarte puțin spre deloc expresia disponibilității și receptivității mediilor literare oficiale și ale establishment-ului pentru noutate și diversitate.
Așa cum arată acum, lumea noastră literară (cu întreg sistemul ei instituțional și organizațional) încă nu este, din păcate, dispusă la deschidere, transparență, echitate și democratizare. De aceea, soluția pentru un scriitor „nealiniat” rămâne perseverența pe un drum propriu, deloc ușor, dar poate mai cinstit și mai autentic. 

Featured in the British magazine ACUMEN / Publicat în revista britanică Acumen

Onorat și foarte bucuros să fiu inclus cu un poem, "Fleeting Connections", în numărul 112 al excelentei reviste britanice ACUMEN. Poemul, cu titlul în original "Legături pasagere", face parte din volumul "Metode simple de încetinire a timpului" (Eikon, 2019). Mulțumesc Cristinei Savin pentru traducere! Și editorilor!

Honored and very happy to be included with a poem, "Fleeting Connections", in the Issue 112 of the excellent British magazine ACUMEN. The poem, originally titled "Legături pasagere", is part of the volume "Metode simple de încetinire a timpului"/ Simple Methods of Slowing Down Time (Eikon, 2019). Thanks to Cristina Savin for the translation! And to the editors!

Vasile Baghiu: "Poezia ca un continuum reflexiv" - Cronică la volumul "Tandem cu umbrele" (Eikon, 2022) de A.T. Branca

Vasile Baghiu

Poezia ca un continuum reflexiv*

                                                Cronica a apărut în Bucovina literară (nr.1-2-3, 2025) 

Mă voi referi în cele ce urmează la volumul de poeme “Tandem cu umbrele” de A.T. Branca (Eikon, 2022), dar poeta a publicat încă două volume de poezie, multe articole și eseuri răspândite prin reviste, precum și un roman și fiecare ar merita o atenție reală.

Se vede aici un entuziasm fără rezerve, nu doar pentru scris în general, însă pentru un fel de explorare asiduă a unei interiorități interogative care ambiționează să descifreze sensuri și rosturi încercate și verificate, în istorie, cu instrumente filosofice în principal și mai puțin cu cele poetice.

Evident că nu poate fi refuzată poeziei puterea de a pătrunde în teritoriile reci ale conceptelor și ideilor. Uneori, s-a văzut, ideile pot fi un material la fel de proteic în poezie ca realitatea însăși, iar cearta dintre poezie și filosofie, veche de când lumea și de când filosofii se supăraseră pe poeți, nu mai are astăzi temei, când granițele dintre domenii par să se șteargă, iar filosofia metaforizează tot mai des.

Vasile Baghiu: "Metaversuri poetice paralele" - Cronică la volumul "Totem" (Limes, 2024) de Ofelia Prodan

Vasile Baghiu

Metaversuri poetice paralele*

                                    Cronica a apărut în Familia (nr. 3/2025) și poate fi citită și AICI

Reprezentantă a douămiiștilor, Ofelia Prodan a publicat numeroase volume de poezie de o diversitate tematică și stilistică remarcabilă și este o autoare recunoscută în mediile literare, cu nu puține ecouri critice favorabile și chiar entuziaste, cu traduceri în alte limbi, includeri în antologii și premii dintre cele mai importante. Este o prezență dinamică, inclusiv pe rețelele sociale, de tip european, aș zice, având în vedere spațiul larg în care se mișcă, poetic și existențial, dincolo de granița meleagurilor natale.

O diversitate, spun, deconcertantă, care pune în mișcare două lumi: lumea exterioară (cu feed-ul rulând în legea lui, cu actualitatea politică, rezultatele de la unele competiții sportive, povești cu actori de la Hollywood, noutăți în materie de manele, întâmplări cu scriitori din spațiul autohton, situații din viața personală) și lumea interioară (cu anxietăți, fobii, glasuri și secvențe disparate, cu personaje imaginare venind parcă din recuzita suprarealist-absurdă, cum ar fi un memorabil iepure de alabastru, o vulpe călărind o felie de pizza sau un gândac fumător, plus disperări și neliniști care potențează lirismul).

Și în cel mai recent volum, Totem (Ed. Limes, 2024), Ofelia Prodan își exersează polivalența pe acest palier și explorează cel puțin trei medii: spațiul terestru al relației vânat-vânător (în care cruzimea și atrocitatea acoperă peisajul), mediul marin (în care este preferată partea calmă și așezată, de acvariu, a vieții) și universul combinat al celor două (în care istoria, dominată de om, devine un timp simultan, universal, etern).

Vasile Baghiu: Imaginile ca noduri ale plasei (poetice) de prins realitatea - Cronică la volumul "între timp îți vezi de viața ta" (Junimea, 2020) de Cristina Hermeziu

Vasile Baghiu

Imaginile ca noduri ale plasei (poetice) de prins realitatea*

                                       Cronică apărută în revista Vatra (3-4, 2025)

Imaginea este primul lucru care atrage atenția în volumul „între timp îți vezi de viața ta” (Junimea, 2020) de Cristina Hermeziu. Imaginea ca diversitate a lumii. Citind această carte, ai parte de experiențe lirice pe o gamă diversă, lectura este o excursie printr-un univers fragmentat, deși unitar.

Parcurgi poemele unul după altul prins de jocul observației și al reflecției minimale, dai peste aluzii social-culturale, iei seama la mici bruioane de artă poetică, te plimbi împreună cu poeta printr-un Paris secvențial, urmărești avatarurile domestice ale unei feminități prinse în mișcarea întâmplărilor, te duci în trecut pe firul memoriei afective, faci toate aceste incursiuni psiho-narative poem cu poem, dar peste tot întâlnești imagini care mizează, expresionist (în sensul subiectivității și al caracterului viu și adesea chiar straniu), pe impactul pe care orice fragment brut de realitate îl are în ecuația poetică.

Imaginile sunt dominante în corpusului textual al volumului, fie prinse în clama metaforelor (“ca să-mi port trupul/ strălucitoarea lui stalactită transparentă/ prin lumea oarbă”), fie în funcționalitatea lor autonomă („cât pune pe covorul rulant borcanul cu miere/ conserva de ton 3 lujeri de praz o lămâie/ recită les choses de perec”), puncte de legătură ale unei țesături cu ochiurile strânse, prin care pot trece fragmentele mici ale trăirii, amănunte care țin de rutina cotidianului, dar nu și pasaje ale unei „existențe sub asediu” (cum scrie Alina Purcaru pe una din manșete) și nici fragmentele din “timpul personal, smuls timpului depersonalizat” (după expresia inspirată a lui O. Nimigean de pe coperta a patra).

Vasile Baghiu: "Limbajul poetic generator de sub-realități" - Cronică la volumul "ma-ma" (Ed. Vellant, 2024) de Tudor Crețu

Vasile Baghiu

Limbajul poetic generator de sub-realități*

 Cronica a fost publicată în revista Familia, nr 2/2025

Tudor Crețu pune în mișcare – în cel mai recent volum de poezie, „ma-ma” (Ed. Vellant, 2024) – mecanismele deopotrivă sofisticate și simple ale poeziei performative, cu tot arsenalul: slam, spoken word, hip-hop rithm și tot ce ține de poezia-spectacol. L-am și văzut o dată, la FILIT, recitând texte de acest tip în fața publicului, iar efectul a fost de surpriză, însă oricum de conectare a audienței la unul din rolurile uitate sau neglijate în ultima vreme ale poeziei, acela de entertainment. Erau niște blesteme, foarte probabil din volumul „Blesteme & more”, despre a căror vervă imprecativă Al. Cistelecan spune că nu a mai văzut de pe vremea lui Arghezi.

Iată, așadar, un poet din generațiile mai noi așezat într-o descendență clasică directă. Cu destul temei, aș spune, cel puțin, pe această nișă, pentru talentul de „combinator” de cuvinte al poetului. „Îmi pun dopuri, le-ndes, nu trece prin decât sunetu-ales: trosnetul de dulap, târâitul de bocanci, claxonul. Realitatea nu mai dă tonul.” (*)

Când poezia vrea să facă însă spectacol, riscul coborârii în efemer, superficial și lejer devine real. Din fericire, dificultatea nu este de netrecut, pentru că Tudor Crețu mizează în subsidiar pe expresivitatea dark, ceea ce îl ajută să depășească, în parte, nivelul spectacular, iar în spatele cuvintelor, rimelor și a sonorei desfășurări de forțe lexical-ludice aflăm o lume cât se poate de reală, cu umbre, suferințe și căderi, cu întâmplări din viața-viață în care recunoaștem banalul cotidian: “E 20:56, fac duș./ Păianjenul se cațără.// E carnivor/ și el./ Mănâncă ce ucide,/ Eu,/ carne din pungi.// Îl strivesc cu șurubul,/ mă șterg./ Piciorul îi zvâcnește în continuare./ E drept tot mai lent.// de ce să împart cu el/ cutia mea de ciment,/ colțul cu dușul,/ pânza în care mi-aș face culcușul?” (*)

Vasile Baghiu: Viața văzută prin fereastra bibliotecii - Cronică la volumul „Melancoliile unui bătrân cărturar”, Ed Tracus Arte, 2024

Vasile Baghiu

Viața văzută prin fereastra bibliotecii

                 Cronica poate fi citită în revista Familia (nr. 1/ 2025), AICI

Poet optzecist din linia a doua a grupării în privința receptării, cu mult aplomb teoretic și critic, autor de eseuri, cronici și sinteze teoretice, profesor de literatură comparată, Dumitru Chioaru pune în poezia sa o mare parte din recuzita obișnuită a generației: ironie, intertextualitate, autoreferențialitate, tehnici suprarealiste.

Chiar și titlul celei mai recente cărți, „Melancoliile unui bătrân cărturar” (Ed Tracus Arte, 2024), este în cheie autorironică și autoreferențială, mai întâi pentru că este insolit să vorbești, cu vădită intenție literară, despre melancolii și cărturari într-o epocă a tehnicismului și pragmatismului pe toate planurile, apoi pentru că se face aluzie la temele definitorii ale poetului: biblioteca, scrisul, cartea, poezia.

Ele se regăsesc în volumele care alcătuiesc o identitate poetică distinctă avându-și locul ei în peisajul optzecismului, chiar dacă în margine, ceea ce pentru poet, fire introvertită, nu pare să fie vreo problemă. Și nici nu ar trebui să fie. O antologie cuprinzătoare, apărută în 2023 la Editura Rocart, consemnează ceea ce și titlul spune, „Opera poetică”, un traseu liric ce „se întinde între confesiune și meditație, reverie și autoreflecție” (Alexandru Cistelecan), în care „laconismul se dovedește nu doar o practică textuală, ci și o forma mentis”. (Ion Bogdan Lefter), iar poetul este „prins în reverii blânde”. (Ion Pop)

Vasile Baghiu: "Echilibristică po(i)etică deasupra “hăului”" - despre volumul “sanG d’encre“ de Emilian Galaicu-Păun (Ed. Cartier, 2024)

Vasile Baghiu

Echilibristică po(i)etică deasupra “hăului”*

                                                    Cronica este publicată în revista Poezia (primăvara/ 2025)

Cu alură de chitarist sau cântăreț rock, aflat în permanentă mișcare, ca un veșnic adolescent, atent cu lumea din jur, prietenos și spontan, sclipitor ca poezia pe care o scrie asemenea unui magician amestecând într-un creuzet limbile pământului și dând apoi la iveală un grai special, aparte, al poeziei sale, care pendulează între ludic și tragic, Emilian Galaicu-Păun este întotdeauna o prezență vie, în dialogurile publice, conferințele, intervențiile, recitalurile și evenimentele literare la care participă. Iar ca poet, prozator, eseist, critic literar și editor, înscris deja în panteonul literar local-românesc, cu destule reverberații europene și internaționale, așa cum a fost prins și de antologiile, istoriile și sintezele cele mai exigente, el întruchipează spiritul acestei epoci caracterizate de schimbări radicale.

Schimbări, aspirații și umilințe, traume ale unei părți de țară desțărate, Basarabia, Republica Moldova, partea sa de românitate pe care – prin poezie și prin acțiuni civice – “o duce în spate”, cum sună și titlul unui volum al său (“Cel bătut îl duce pe cel nebătut”) și cum nu puține alte poeme apărute în timp o spun : „Cum ai/ liiinge/ de bună-/ voie la/ -20° C/ șinele/ de cale/ ferată/ în urma/ trenului/ care ți-a/ deportat/ neamu-n/ Siberia –/ iată/ ce vrea/ să spună/ a vorbi/ limba/ moldovenească!”.

De altfel, o parte importantă a poeziei lui Galaicu-Păun – așa cum se vede și în recenta antologie “sanG d’encre“ („sânge de cerneală”, Editura Cartier, Chișinău, 2024), cu poeme alese de Al. Cistelecan, care semnează și o prefață de explorare și descifrare a mecanismelor acestei poezii – este pusă în siajul patriotismului și al exasperării de a-și vedea neamul românesc încă blocat în oprimare, manipulare, separare, neașezare.

Este însă o revoltă care nu se mai exprimă în strofe și rime sonore și sentimentaliste (eficiente altfel social și politic), ca în poezia generației poetice basarabene de dinaintea sa și contemporană încă, ci prin volute de dezgust, manifestate chiar fiziologic, în care încape și un pic de ironie și ludic (“ai țoapa/ națiunii ajunsă-n Senat/ ai oroare de antologii ai dureri la ficat...”).

Vasile Baghiu: Două adevăruri care se intersectează (articol în Ficțiunea, nr. 113, feb. 2025)

 

Vasile Baghiu

Două adevăruri care se intersectează 

Apărut în revista Ficțiunea (n. 113/ februarie 2025), ca răspuns la o anchetă despre romanul autobiografic, în care au fost adresate și două întrebări: 1) Care e diferența dintre romanul autobiografic și memorii?; 2) Cât e adevăr și cât e minciună într-un roman autobiografic? Versiunea PDF poate fi citită AICI .

 Dincolo de definiții comparative (de care se ocupă dicționarele, enciclopediile, studiile, cărțile de teorie și pe care, de o vreme, și AI le “povestește” în detaliu), cititorii ar putea fi mai degrabă interesați, mă gândesc, de felul în care noțiuni precum cele menționate (roman autobiografic, memorii, adevăr și minciună) funcționează în ecuația scrisului meu. Pentru că fiecare scriitor/ scriitoare are modul său de a le combina și de a se raporta la ele în ceea ce scrie.

Astfel, în perioada în care puneam la cale “himerismul poetic”, care poate fi văzut și ca o evaziune de tip pessoan, deci ca o abatere heteronimică de la realitate și adevăr, principala problemă pe care o aveam nu era dacă vizitasem cu adevărat locurile din lume la care făceam referire și că scriam astfel despre ceva „ne-adevărat”, ci dacă ceea ce se întâmpla în poem personajului meu, Himerus Alter, un alter-ego, era credibil.

De aceea, mă documentam în detaliu în legătură cu străzi, clădiri, interioare, obiceiuri. Și o făceam pentru că intuiam că “minciuna  himeristă” ar putea să nu fie credibilă.

Efectul a fost unul uluitor, de realitate paralelă, de viață petrecută într-un fel de „second life” internautic de azi, pe care pot spune că „himerismul” a anticipat-o. Mai mult, acel mod ficțional de a trăi a ajuns, uluitor, să aibă efect și în sens invers, adică să mă facă să-mi doresc să trăiesc cu adevărat viața din poeme, să călătoresc și să experimentez o parte din stările și trăirile pe care le cunoscuse personajul meu. Ceea ce s-a și întâmplat, lucru care dovedește că limbajul atrage și modifică realul, că literatura, chiar dacă nu schimbă soarta lumii, poate provoca schimbări în viețile individuale ale scriitorilor și cititorilor.

Vasile Baghiu: "Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat" - Cronică despre poezia lui Florin Iaru: “Cântece de trecut strada” și alte volume, în Vatra (1-2/2025)

Vasile Baghiu

Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat

                                            Cronică apărută în revista Vatra (nr 1-2, 2025)

 Florin Iaru a reușit să cucerească la începutul anilor optzeci mediile literare ale criticilor și poeților de la vestitul Cenaclu de Luni (și nu numai) cu o poezie cultivând suprarealisme și tehnici avangardiste și „povestind” în poeme situații și întâmplări absurde de circ și carnaval care veneau „în contra” discursului oficial.

Absurdul realității sociale și politice din ultimul deceniu comunist a fost pentru poet, încă de la debutul cu volumul “Cântece de trecut strada” (Editura Albatros, 1981, reeditat în 2009 la Editura Liternet), sursa de inspirație și motivul unei revolte interioare auto-reprimate, convertite până la urmă, totuși, ca la mai toți congenerii săi optzeciști, în carate de poezie ironică, sarcastică, de critică aluzivă a realității pe toate planurile, în spirit avangardist.

Așa se și explică poate că atunci când această resursă importantă a presiunii social-politice a dispărut după Revoluție isprăvile pe linia care i-a consacrat au devenit mai rare în rândul lor, iar poezia și-a pus motoarele pe ralanti, virând înspre jurnalism, proză și diverse comandamente civice.

A rămas de pe urma lor  – în afară de volumele propriu-zise (multe valabile și acum), care au forțat un oarecare dezgheț cultural și o deschidere mai mare spre poezia occidentală, în special americană – spiritul de frondă. Același care a pregătit – cine știe? – la un anumit nivel, prin efectele misterioase ale influențelor combinate, chiar starea de spirit care a dus la starea de revoltă din 1989.

Așa s-a întâmplat și în cazul lui Florin Iaru, un nevindecat rebel adolescentin, spirit veșnic tânăr, viu, niciodată ușor de prins în cadre oficializa(n)te, revoluționar adevărat (cu ieșire în stradă la Inter, arestat și bătut) care însă nu se ia în serios în această postură, jurnalist și om de televiziune incomod, aflat recent și pe baricadele reformării breslei literare.

Vasile Baghiu: "Poezia liniștii interioare"- Cronică la volumul „Se face liniște în mine” de Ana Blandiana (Humanitas, 2024)

 

Vasile Baghiu

Poezia liniștii interioare

                                    Cronică apărută în Observator cultural                                                                                         nr. 1243 din 13 februarie 2025 AICI

În paralel cu elanurile experimentale ale textualismului optzecist, cu nouăzeciștii cei prinși la mijloc și aproape ignorați, cu fracturismul,  himerismul și alte paradigme ale deceniile din urmă, cu douămiiștii, post-douămiiștii și noile apariții, continuă să se facă auzită, prin reprezentanții săi, și poezia care și-a avut debutul în anii șaizeci ai secolului al XX-lea, lirică, expresionistă, afectiv-emoțională și elegiacă.

Acest paralelism este un fenomen firesc pe care lumea literară îl uită adesea, deși el a fost explicat în detaliu de T.S. Eliot care, în eseul “Tradiție și talent personal”, subliniază necompetitivitatea și nesubstitutivitatea de tip cronologic a poeziei.

Cu alte cuvinte, nu este cazul ca noii poeți să se simtă amenințați în elanul lor de afirmare de cei din generațiile anterioare, pentru că în literatură, spre deosebire de știință, valorile pot sta pe același raft și pot comunica indiferent de epoca în care au apărut. Sunt pur și simplu niște metaversuri paralele, mereu contemporane între ele, care, departe de a se respinge, se pot influența unele pe altele.

Astfel, poezia Anei Blandiana – despre care criticii au spus că vine, mai ales în primele volume, până în anii nouăzeci, din „vitalismul” lui Blaga (E. Simion) – continuă să ofere, într-o epocă a cinismului și dezabuzării, sunetul reflexiv al poeziei care a consacrat-o.

Foarte recent, poeta a publicat volumul „Se face liniște în mine” (Humanitas, 2024), după ce, în ultimii ani, a reușit să revină la poezie, cum își dorea foarte mult, după decenii de implicare civică în care scrisul și creația literară au fost ținute la distanță. Și a obținut și noi recunoașteri internaționale, între care, cel mai recent, prestigiosul premiu spaniol Prinţesa de Asturia pentru Litere.