Vasile Baghiu: Două adevăruri care se intersectează (articol în Ficțiunea, nr. 113, feb. 2025)

 

Vasile Baghiu

Două adevăruri care se intersectează 

Apărut în revista Ficțiunea (n. 113/ februarie 2025), ca răspuns la o anchetă despre romanul autobiografic, în care au fost adresate și două întrebări: 1) Care e diferența dintre romanul autobiografic și memorii?; 2) Cât e adevăr și cât e minciună într-un roman autobiografic? Versiunea PDF poate fi citită AICI .

 Dincolo de definiții comparative (de care se ocupă dicționarele, enciclopediile, studiile, cărțile de teorie și pe care, de o vreme, și AI le “povestește” în detaliu), cititorii ar putea fi mai degrabă interesați, mă gândesc, de felul în care noțiuni precum cele menționate (roman autobiografic, memorii, adevăr și minciună) funcționează în ecuația scrisului meu. Pentru că fiecare scriitor/ scriitoare are modul său de a le combina și de a se raporta la ele în ceea ce scrie.

Astfel, în perioada în care puneam la cale “himerismul poetic”, care poate fi văzut și ca o evaziune de tip pessoan, deci ca o abatere heteronimică de la realitate și adevăr, principala problemă pe care o aveam nu era dacă vizitasem cu adevărat locurile din lume la care făceam referire și că scriam astfel despre ceva „ne-adevărat”, ci dacă ceea ce se întâmpla în poem personajului meu, Himerus Alter, un alter-ego, era credibil.

De aceea, mă documentam în detaliu în legătură cu străzi, clădiri, interioare, obiceiuri. Și o făceam pentru că intuiam că “minciuna  himeristă” ar putea să nu fie credibilă.

Efectul a fost unul uluitor, de realitate paralelă, de viață petrecută într-un fel de „second life” internautic de azi, pe care pot spune că „himerismul” a anticipat-o. Mai mult, acel mod ficțional de a trăi a ajuns, uluitor, să aibă efect și în sens invers, adică să mă facă să-mi doresc să trăiesc cu adevărat viața din poeme, să călătoresc și să experimentez o parte din stările și trăirile pe care le cunoscuse personajul meu. Ceea ce s-a și întâmplat, lucru care dovedește că limbajul atrage și modifică realul, că literatura, chiar dacă nu schimbă soarta lumii, poate provoca schimbări în viețile individuale ale scriitorilor și cititorilor.

OMUL HIMERIC (IV) - Vasile Baghiu: Călătoria sau școala himerică a poeziei (Anthropos, nr. 5/2023)

Vasile Baghiu

Călătoria sau școala himerică a poeziei trăite

Între formele de trăire poetică accesibile în epoca noastră omului himeric călătoria are însemnătate aparte, pentru că pune în legătură tensiunea psiho-emoțională a dorinței de cuprindere a lumii cu dimensiunea geografică (fizică) a poveștii himerismului poetic. 

Călătoria este între bucuriile accesibile, încă, ale lumii noastre pline de culoare. Asemenea poeziei. Este, de fapt, „poezie trăită”, pe care mi-a fost drag să o explorez în căutările mele „himeriste”, în paralel cu „poezia scrisă”.

Ceea ce știu aproape sigur este că undeva în Univers niște fire invizibile se leagă, iar viața aici – în trecere prin orașe prin care am mai fost doar în imaginație, printre fragmente de vers – capătă uneori sclipiri de sens.

Călătoria este poezie trăită, da, pentru că funcționează pe baza aceluiași tip de emoție care pune în mișcare scrisul poemelor. O emoție a contrastului dintre tristețea lucrurilor trecătoare și lumina poeziei trăite și scrise rezultate din ea. Întocmai, probabil, cum spune William Radice, traducătorul lui Tagore: “the emotional complexity of a  poem lies  in  the  paradox  of  a  dark time  of  grief  that may be challenged and attributed as a good time, fertile time and a creative time.” (1)

Vasile Baghiu: Oamenii și războaiele lor de fiecare zi (Anthropos, nr. 5/ 2023, Dosarul: Război sau pace: agresivitate, fericire, competiție, polemică)

 

Vasile Baghiu

Oamenii și războaiele lor mici de fiecare zi

Război între noi, uneori. Adesea, de fapt. Cu un război la propriu aproape, la graniță, cum se întâmplă acum.

Un război al nervilor aici, jos, în viața de zi cu zi, pe paliere înguste. Pe educație, politică, vaccinare,  emigrare, manipulare. Pe nimicuri. Pe lucruri grave.

Război, dar și pace. Interioară. Care izbutește să își facă loc. Singura care contează în viața de la nivelul zero. Greu de obținut. Greu de atins. Nu imposibil.

Foarte probabil, dacă reușim să ne debarasăm de ambiții, ceva liniște se instalează și în inimile noastre. Ambiția de a demonstra, de a arăta, de a face să știe și alții cine suntem. Chiar așa, cine suntem? Ce întrebare! Știți voi cine sunt eu? Umeri ridicați. Necunoaștere absolută. Nepăsare normală. Firescul de a nu ști ce se întâmplă în lume, cine conduce lumea, cine este ce este, cine face și drege.

Ambiția este antecamera unei bătălii. Ambiție inflamată de frustrări. De supărarea de a nu avea, de a nu fi, de a nu trăi ca alții.

Ceilalți sunt parcă mereu mai fericiți, mai bogați, mai liberi. Cum reușesc?

Când ți se închid ușile în țara din care nu ai plecat (Ficțiunea Optm, nr. 161, 23 mai 2023)

Vasile Baghiu: Când ți se închid ușile în țara din care nu ai plecat

Lehamitea este la granița cu renunțarea și, în timp, poate cu pesimismul și depresia. La intersecția dintre bună intenție și nepăsare, entuziasm și atitudine rezervată. Nu poți ajunge lehămesit decât după repetate puneri pe banca de rezerve. Când lumea din capul tău, idealistă, altruistă, dă nas în nas și ochi în ochi cu lumea celor care știu ei mai bine cum stau lucrurile, care nu se lasă intimidați de chestii ușoare precum sentimentele, emoțiile, poezia, etica. Pragmatici, eficienți, de succes. Lehamitea de a nu mai avea inițiativă, de a nu mai acționa, de a nu mai povesti, de a nu mai scrie, de a nu mai împărtăși cu lumea gândurile, ideile, creația.

Este starea aceea când ți se închid ușile în țara din care nu ai plecat.

"La Paști ne înnoiam", pe Ficțiunea Optm, nr. 156/ 67-68 (serie nouă), 2023

Doar câteva gânduri aici, despre Paști și copilărie, la solicitarea revistei Ficțiunea Optm, nr. 156/ 67-68 (serie nouă), 2023, mulțumit să mă teleportez back in time, fie și așa, pentru o clipă. Sărbători cu lumină tuturor!

Textul pe site-ul revistei AICI

Vasile Baghiu

La Paști ne înnoiam

La Paști ne înnoiam. Adică primeam haine noi de la părinți. Sau măcar încălțăminte. Iar asta amplifica, în mintea mea cel puțin, primăvara și sărbătoarea care sosea. Și îmi dădea un sentiment de siguranță și pace. Căci nu venea singură, ci cu lumină blândă, diversitate de culoare și bucurie nereținută, cu pască, ouă roșii, cozonac și câte și mai câte.

Cu plăcerea de a vedea oamenii plimbându⁠-⁠se îmbrăcați cu ce aveau ei mai bun și vizitându⁠-⁠se unii pe alții, neamuri, vecini, cunoștințe. În Săptămâna Mare, tot satul începea să miroasă tulburător a bunătăți scoase din cuptor. Hainele noi și gătitul în casă, mirosul de pâine coaptă, agitația calmă pe seama curățeniei, zugrăvirea casei, toate mă duc cu gândul la copilăria mea de la țară, un timp al bucuriei, în pofida dificultăților și a lipsurilor uneori. Drumul la cimitir, unde curățam și îngrijeam mormintele, pomii înfloriți prin grădini, cu tulpinile negreșit văruite, dar și umblatul pe ulițele satului în zilele Sărbătorii împreună cu alți copii, toate mă resetau parcă pentru a vedea viața cu optimism. Cu speranță. Cu încredere. Chiar dacă nu era ușoară.

OMUL HIMERIC (II) - Vasile Baghiu: Forjarea identității narative (Anthropos, nr.3, 2023)

Chiar dacă visător, omul himeric este o specie potrivită vremurilor noastre pragmatice, tehnicizate și internautice. Pentru că le-a anticipat. Și este pregătit să le trăiască fără mari disfuncții. Este de fapt un proces de adaptare, pentru că nu se poate trăi numai din proiecții spre lumile paralele. Este soluția la riscul rupturii de metaversul concret al viețuirii. O cheie pe filiera himerist-poetică a trăirii live a poeziei scrise.
Omul himeric este rezultatul unui acord între viața construită în perimetrul dorințelor bovarice de schimbare a ceea ce oferă momentul și locul și viața trăită „pe viu” ca o aplicare a visului himeric.
O forjare a identității narative, concept familiar filozofilor și psihologilor, care spune că oamenii nu sunt doar povestitori prin natura lor de dragul poveștilor, ci și pentru a-și crea, instinctiv, prin povești, un sens al identității proprii. (1)
Pentru că himerismul poetic propune nu numai fantezia livrescă și poetic-teoretică a ieșirii din mediul propriu și din rama identității date, ci și mijloace și instrumente prin care textul scris devine viață trăită. O cale de explorare a identității confortabile, care se împacă bine cu sentimentul acut al trăirii în acord cu propria sensibilitate și viziune, cu percepția personală a ceea ce ar putea să însemne înțelesul trecerii, în plan individual, prin lumea aceasta.

Trecerea pe "writing mode"

Trecerea pe "writing mode" 

(articol apărut pe Liternautica )

Condiţia de scriitor care nu trăieşte din scris şi trebuie prin urmare să aibă şi o altă profesie, uneori două, pentru a duce cât de cât o viaţă decentă nu este tocmai uşoară. Pe alte meleaguri lucrurile stau mai bine în această privinţă, dar la noi în situaţia aceasta se află probabil 99 % din cazuri.

Bine, ştiu, sunt oameni care fără să fie scriitori au parte cu asupra de măsură de necazuri care pun oricând în umbră aceste „impasuri intelectuale” legate de artă şi tot restul, iar ei merită, fără dubii, toată grija şi atenţia, însă discuţiile se cuvin separate.

Aşadar, pentru scriitor (poet, romancier, eseist, critic) nu este dificil în primul rând din cauză că nu-i mai rămâne prea mult timp şi energie pentru scrisul propriu-zis atunci când nu literatura îi asigură traiul de zi cu zi (deşi şi aceasta este o mare problemă), ci mai ales pentru că mintea nu poate funcţiona ca un computer pe care poţi schimba în câteva secunde programul şi instrumentele.

Oamenii obişnuiţi pleacă de la slujbă şi e ca şi cum ar şterge cu buretele tot ce a fost acolo urmându-şi fără probleme restul zilei, acasă în familie, cu prieteni, la plimbare, la cumpărături, oriunde. Pentru scriitori povestea devine un pic mai complicată pentru că, dacă vor să scrie, trebuie să treacă pe ceea ce se poate numi „writing mode”, aşa cum telefoanele sunt comutate în avion, înainte de decolare, pe „flight mode”. Cu telefoanele e vorba doar de o setare, cu scriitorii e mai mult de atât.

Publicat pe blogul "Poetry in Process"

Din nou, o veste excelentă din Sud în legătură cu poezia mea. Un eseu despre "himerismul poetic" scris de Cristina Savin, traducătoare care trăiește în Australia, a apărut în Poetry in Process. Blogul aparține lui Owen Bullock, poet special și profesor de literatură la "University of Canberra". Le mulțumesc amândurora pentru această ușă deschisă înspre cititorii de limbă engleză! 
Aici textul! 

Hello poets and readers,

Welcome to our guest blogpost by Cristina Savin:-

At the heart of Baghiu’s poetry and process there exists a concept coined by the poet himself, chimerism. The concept encapsulates a tendency to escape everyday realities and to create a parallel universe, a counter-reality in which the poet lives. Baghiu remembers the defining moment where it all began. On 21 August 1988, a day that changed his life, he was working as a nurse in a tuberculosis sanatorium in Romania. He was smoking, enjoying Chinese tea and reading Flaubert’s The Art of Travel. In the background, a radio station was broadcasting in Italian. A foreign voice insinuated into his, a voice that seized his throat and his vocal chords making him talk about things he had never lived or seen. The world around him came to a standstill. He was overcome with a sense of tranquillity, inner peace and detachment from everyone and everything. He likes to call it ataraxia, some sort of poetic trance.

12 poeme și prezentare în revista australiană The Aalitra Review

Excelentă veste la trecerea dintre ani! Sub titlul “Ready for Anything That Comes my Way", un studiu/eseu despre poezia mea și despre conceptul de "himerism poetic", însoțit de versiunile în engleză pentru nu mai puțin de 12 poeme (acompaniate și de textele originale în română), a apărut azi în numărul 13 al revistei academice editate de Asociația Australiană pentru Traducere Literară The Aalitra Review. Studiul și traducerile poartă semnătura Cristinei Savin, care a mai publicat în vară și alte traduceri din poemele mele cu o prezentare în revista australiană Cordite Poetry Review . Îi sunt recunoscător Cristinei pentru acest interes și o felicit pentru munca specială și aplicată pe care o face în incursiunea prin spațiile himerismului. 

România (literară), o poveste contrafăcută

(Articol apărut în Observator cultural şi pe Liternautica)
Nu mai citesc revista «România literară», mai ales de când a devenit tot mai evident un instrument detestabil de punere la punct a scriitorilor care nu cântă în struna conducerii Uniunii Scriitorilor. Cum pe 15 ianuarie 2017 mi-am dat şi demisia din această organizaţie, transformată după părerea mea într-un redutabil bastion comunist, interesul meu pentru publicaţie a scăzut foarte mult. Totuşi, un prieten mi-a semnalat că în numărul recent (22/ 19 mai 2017) sunt atacat din nou, aşa că m-am uitat să văd despre ce este vorba.

Un cântec de propagandă împotriva Catedralei

Am înţeles acum ce-i doare foarte tare pe unii intelectuali, artişti şi oameni de televiziune români: faptul că se construieşte Catedrala Mântuirii Neamului. În rest, nimic, nimic. Şi-au adunat forţele creatoare şi au scos un extraordinar şi nemaipomenit cântec de propagandă împotriva acestui proiect. Montajul lor literar-artistic îmi aminteşte de spectacolele care se dădeau la televiziunea de dinainte de 1989 în care, tot aşa, nişte recitatori repetau întruna, patetic, pătrunşi de importanţa mesajului, cât de mare geniu era Ceauşescu. Aceştia de acum, altfel oameni talentaţi unii dintre ei, repetă cât de convinşi sunt (deşi au vizitat, desigur, catedralele Occidentului) că "Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici". Esenţa propagandistică a atitudinii lor este aceeaşi. Eu nu ştiu ce preferă Dumnezeu şi nici nu contează ce cred eu pe acest subiect, dar versurile acestui cântecel sunt numai bune de pus la gazeta de perete a noilor politici care înfierează (din nou) credinţa şi biserica.

Nu vă mai încurcaţi, numiţi-ne direct "duşmanii poporului", tovarăşi!

Însufleţit de grija pentru soarta Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Alui Gheorghe (membru în celebra de acum comisie fantomatică de excluderi) ne dă o altă mare lovitură, nouă, scriitorilor reformişti. Într-un editorial din cel mai recent număr al revistei "Conta", scriitorul ne compară cu... teroriştii. În viziunea lui Nicolae Manolescu şi a lui Alex Ştefănescu, suntem netalentaţi, vai de capul nostru. Daniel Cristea-Enache caută printre noi, cu lupa corectitudinii politice, "antisemiţi" şi "neo-legionari". Iată că am ajuns, prin grija scriitorului Alui Gheorghe, şi "terorişti". Oare de ce - mă întreb - se chinuie oamenii aceştia să găsească diverse formule incriminatorii pentru noi când au (încă) la îndemână mult mai cuprinzătoarea expresie "duşmanii poporului"? :) AAG: "Asistăm, de ceva vreme, la un atac susţinut împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie, împotriva celor care o conduc, fie în calitatea lor de “administratori”, fie în calitatea lor de scriitori. Dar atacurile sînt şi împotriva celor care mai cred într-o formă instituţional-sindicală a scriitorilor din România. Planurile se confundă, automat, “administratorul” brusc nu mai are nicio brumă de talent, scriitorul-administrator devine o cîrpă de şters pe jos. Internetul preia umorile şi le transformă în steaguri. Discursul şi gestica în spaţiul public sînt “talibanizate”. “Determinarea umorală” ne dă imaginea teroristului care încins cu centura de grenade se aruncă în aer cu tot cu instituţia numită “uniunea scriitorilor”, cu tot cu cei care o reprezintă. Da, lumea trebuie să se termine azi şi aici!"

„Strâns uniţi” împotriva reformiştilor USR

Sunt uimit de perseverenţa conducerii Uniunii Scriitorilor din România şi a preşedintelui ei, criticul Nicolae Manolescu, în comiterea abuzurilor faţă de membrii Grupului pentru Reformă a USR şi protestez (atât cât poate însemna un protest aici pe Facebook) împotriva acestui stil de conducere care aminteşte de regimurile dictatoriale.

Pe 21 martie 2016 (de Ziua Mondială a Poeziei!), aşa-numita „Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor” (alcătuită din scriitorii Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) şi Consiliul Uniunii Scriitorilor au decis a doua serie de excluderi. De data aceasta, au fost vizaţi scriitoriiCristian Teodorescu, Florin Iaru, Ioana Crăciunescu, Dan Iancu, Cosmin Perţa, Valeriu Mircea Popa, Cristian Tiberiu Popescu, Octavian Soviany,Adrian Suciu, Paul Vinicius, Daniel Vorona, care fuseseră aleşi în noua conducere a USR la Adunarea Generală din 19 martie 2016, organizată de o parte dintre scriitorii Grupului pentru Reforma USR.

Faptul că Nicolae Manolescu şi conducerea USR NU iniţiază şi NU acceptă un dialog cu noi, scriitorii reformişti şi au, dimpotrivă, acţiuni de intimidare a membrilor USR care vin cu propuneri de reformare a organizaţiei vorbeşte limpede despre caracterul nedemocratic al intenţiilor şi comportamentelor lor.

În plus, în ultimul timp, revista "România literară" (pe a cărei primă pagină scrie că este „editată de Uniunea Scriitorilor din România”) a devenit un organ de presă în care sunt criticaţi în fiecare număr scriitorii reformişti, aşa cum "Săptămâna" de pe vremuri ataca scriitorii incomozi pentru regimul comunist. De altfel, semnalul că publicaţia urma să devină un instrument de propagandă şi de pedepsire a incomozilor a fost dat chiar de Nicolae Manolescu atunci când i-a interzis celui mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma, publicarea în paginile ei, fiind deja cunoscut ruşinosul său editorial „Adio, domnule Goma!” din 1998. Din păcate, atunci nu prea au existat proteste din partea scriitorilor, ceea ce a agravat, cred, lucrurile până la a ajunge în stadiul acesta al excluderilor, intimidărilor şi abuzurilor.

Abuzurile acestea ale conducerii USR în frunte cu Nicolae Manolescu au atras recent atenţia şi organizaţiei PEN-Club, care a reacţionat printr-un comunicat: "Ne îngrijorează posibilitatea ca asemenea măsuri să afecteze, dacă nu libertatea de gîndire şi exprimare, în orice caz climatul moral şi intelectual de care este nevoie pentru a întreţine respectul faţă de aceste libertăţi. (...) Credem că metodele de intimidare şi de excludere sînt improprii epocii în care trăim. Ele pot sufoca, pe termen scurt sau lung, asumarea libertăţii de opinie şi pot pune în pericol rolul scriitorului român, ca vector al curajului, demnităţii şi democraţiei."

Din nefericire, aceşti scriitori care vremelnic deţin nişte funcţii şi care, împreună, „strâns uniţi”, au luat astfel de decizii de excludere a colegilor lor nu par să-şi facă probleme de conştiinţă. Execută „în unanimitate”, întocmai ca pe vremuri, dorinţele şi ordinele criticului Nicolae Manolescu, un om care a avut suficiente derapaje etice în ultimii ani ca să mai poată fi credibil ca lider.

În fine, sunt uimit, repet, că derapajele acestea de factură comunistă sunt posibile şi în 2016. Şi, evident, sunt solidar cu scriitori excluşi abuziv.

În loc de proiecte, comisii staliniste de excluderi la USR

La urma urmei, chiar în timpul conducerii actuale a Uniunii Scriitorilor din România cumpărarea cărţilor, frecventarea bibliotecilor şi ocupaţia cititului au ajuns în România la cifre care ne situează pe ultimul loc în Europa. O parte din răspundere în această gravă problemă ar trebui să fie asumată - fireşte, alături de ICR, Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, edituri şi mass-media - şi de toţi cei care au vreo funcţie în această organizaţie a scriitorilor, USR, a cărei imagine este în cădere liberă. Unde sunt proiectele reale (nu activităţile de bifat în tabele!) în care scriitorii să aibă dialog real cu adolescenţi şi tineri? De ani şi ani merg prin şcoli (din iniţiativă proprie!) la întâlniri cu elevi pe tema beneficiilor ocupaţiei cititului pentru viaţă în general (am câteva sute de astfel de ore la activ, ca să spun aşa), dar am văzut atât de rar ca USR să iniţieze astfel de activităţi sau să fie interesată să ofere sprijin unor proiecte individuale pe acest subiect. Sunt sigur că dacă USR ar intra cu adevărat în şcoli, prin membrii săi de valoare, în cadrul unui proiect naţional pe termen lung (pus eventual la cale în colaborare cu Ministerul Educaţiei), lucrurile ar arăta altfel, mult mai bine adică, în toată ţara. Mai mult, lipsa de disponibilitate pentru dialog a acestei conduceri a USR (cu tot cu comisiile ei inchizitoriale nou înfiinţate) face ca lucrurile să se înrăutăţească şi mai mult. Este păcat să vezi cum oameni din actuala conducere a USR, în frunte cu criticul Nicolae Manolescu, altfel scriitori cu potenţial de creativitate remarcabil, îşi risipesc energiile într-o îndârjire complet inadecvată vremurilor şi refuză să iniţieze un dialog în spiritul democraţiei şi aşa cum i-ar obliga poziţia în care se află, cu membrii Grupului pentru Reformă a USR. Noi, membrii acestui grup, vrem transparenţă, vrem proiecte adevărate, vrem ca premiile să fie oferite, cum se spune, pe bune, vrem ca forţările statutului şi ale regulamentelor organizaţiei să nu se mai repete, vrem alegeri libere, vrem un climat bun în lumea literară. E atât de mult? Şi e atât de grav încât să fie înfiinţate comisii de tip comunist care să pună la punct scriitorii "nealiniaţi", să pună pumnul în gură celor care exprimă păreri diferite de ale celor din conducere?

Scrisoare deschisă Centrului Român al PEN-Club Internaţional

Stimată Doamnă Preşedintă Magda Cârneci,

Vă scriem pentru a vă semnala o situaţie pe care noi o considerăm o încălcare a dreptului la libertatea de expresie amintind de metodele de intimidare şi de cenzură folosite de către orice regim dictatorial împotriva scriitorilor incomozi, nealiniaţi.

Recent, Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor (din care fac parte Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) a propus pentru excludere din USR, "pentru grave încălcări ale statutului şi ale deontologiei", doi scriitori (Grigore Şoitu şi Dan Mircea Cipariu) şi pentru "avertisment" alţi trei scriitori (Daniel Vorona, "pentru comentarii antisemite"; Paul Cernat, "pentru găzduire de comentarii antisemite"; Florin Iaru "pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R.").

Consiliul USR a aprobat această propunere şi a emis o decizie în acest sens.
Noi considerăm această decizie un abuz care afectează libertatea şi demnitatea scriitorului în România.

Vă scriem totodată și pentru a vă ruga să analizați situația împreună cu Comitetul de Conducere al PEN-Club, urmînd a vă exprima o poziție publică referitoare la acest subiect.

Cum organizaţia pe care o conduceţi are între obiectivele principale şi "susţinerea libertăţii de expresie”, cum unii dintre noi suntem şi membri ai PEN-Club şi cum acest abuz afectează chiar libertatea de expresie în mediile scriitoriceşti din România, poziţia oficială a PEN-Club ar arăta că instituţiile şi organizaţiile care apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor în general şi ale scriitorilor şi jurnaliştilor în special nu sunt "de formă", cu atât mai mult cu cât PEN-Club a avut nu puţine astfel de intervenţii în ultimii ani.

Comunicatul USR poate fi găsit la adresa Web: http://www.uniuneascriitorilor.ro/25-02-2016-comunicat-21/

În aşteptarea unei reacţii din partea Dvs., vă asigurăm de toată consideraţia,

Grupul Pentru Reformă a Uniunii Scriitorilor din România

Băieţii deştepţi din Republica Română a Literelor

Să-i dăm afară din Uniune pe scriitorii nesupuşi, nedomesticiţi, necuminţiţi, pe ăştia care au mai mereu ceva de comentat! Şi la urma urmei ce nu le convine? Nu sunt scriitori? Să scrie atunci! Ce mai vor? Noi suntem o comisie care are această putere de a-i da afară sau de a-i avertiza. Cine ne poate sta în cale? Regulamentele? Democraţia? Cuvintele asta-s pentru fraieri, iar noi suntem super-deştepţi! Băieţii deştepţi din Republica Română a Literelor! Cine ne poate opri? Suntem Marea Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor, aşa că... "Afară cu ei!". Noi suntem Puterea! Noi, Mircea Mihăieș, noi, Daniel Cristea-Enache, noi, Adrian Alui Gheorghe, noi, Gabriel Coșoveanu, noi, Răzvan Voncu! Şi unde mai pui că îl avem drept mentor şi protector pe marele critic care i-a închis uşa României literare în nas până şi lui Paul Goma cât era el de Paul Goma! Care critic, hă, hă, i-a luat interviu până şi Omului cu O mare, Întâiul Preşedinte al ţării de după agitaţia aia, Revoluţia anticomunistă. Dacă-s fraieri, creadă ce vor! Ne încurcăm noi de unii ca ăştia, de bâzâiala lor incomodă, de ăştia de la - cum îi spune? - Grupul Pentru Reforma USR? Auzi! Reformă. Dacă vreau să stau să conduc Uniunea asta trei, patru, cinci mandate, ce mă împiedică? Supun imediat la vot condeieri de prin judeţe prelucraţi din timp şi schimb regulamentul! Şi stau câte mandate îmi pofteşte inima! Şi dau premii cui vreau eu! Le arătăm noi reformă imediat! Afară! Ăştia nici operă nu au. Vai de capul lor! Noi, noi de aici din Marea Comisie de Inchiziţie Literară, noi, care ştim ce e Bine şi ce e Rău pentru scriitori, noi, numai noi avem voie să spunem Adevărul. Pentru că noi suntem deţinătorii Adevărului. Avem cheia. Ei nu au operă. Nici Goma ăla nu avea şi nu are... Aveau dreptate Organele! Cârcotaşi fără limite! Netalentaţi, frustraţi, nişte nimeni. Noi suntem Alfa şi Omega. Noi suntem Totul. Comisia Universal-Românească a Interzicerii Vorbirii Libere. Ciocu' mic!

Împiedicarea proiectului FILIT sau sindromul lipsei de recunoaștere

Stăm cam prost, se vede, la capitolul cultura recunoașterii. Este probabil și ceea ce ne împiedică să ne dezvoltăm ca țară, să fim în acord cu potențialul neobișnuit pe care în realitate îl avem. Prea adesea proiectele bune nu numai că nu sunt sprijinite, dar sunt șicanate, iar oameni care ar trebui recompensați public și prezentați drept modele pentru implicarea lor lucrează într-un climat ostil, numai ei știu cât de greu, cheltuind timp și efort pentru binele celorlalți și neavând uneori nici măcar consolarea unei vorbe bune. Iar fenomenul acesta se întâmplă atât la nivelul cel mai de jos al fiecărui loc de muncă, unde poți întâlni oameni extraordinari, conștiincioși și mai ales creativi, marginalizați din păcate în cele mai multe cazuri, cât și în zona publică a inițiativelor cu impact asupra societății întregi, unde, la fel, niște oameni valoroși trebuie mereu să se lupte cu un sistem nărăvit în rele și pur și simplu cu atitudini ostile, gratuite și prostești. Recent, a apărut știrea că Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași ( FILIT ) nu va mai avea ediția de anul acesta. Încă un lucru bun pus la pământ, te gândești. Pentru că după primele două ediții acest festival e deja considerat în plan internațional cel mai important din Europa de Est. Organizatorii au hotărât gestul radical al suspendării din cauza imixtiunilor politicianiste în acest proiect și a tracasărilor absurde pe care le suportă. Dincolo de interesele meschine, politice și de altă natură, care stau în spatele tracasărilor și văzând cum în general nu puține proiecte mari - care ar fi în stare să pornească rotițele sociale mai bine decât orice dispoziție guvernamentală în țara noastră - sunt înăbușite și anihilate, nu poți să nu te întrebi, conspiraționist chiar, cine este deranjat de fapt de aceste exemple bune pentru o societate întreagă. Îmi pare rău, firește, că s-a ajuns aici în cazul FILIT și sunt de partea organizatorilor în ceea ce numesc ei pe bună dreptate "rezistența culturii împotriva politicului și a banului", dar mă tem că avem de a face cu un sindrom social, cu o boală care necesită intervenții educaționale urgente, dincolo de fiecare situație de acest fel în parte. Până când elementara recunoaștere a valorii individuale și a muncii nu va fi pusă la locul ei, între valorile de bază ale lumii noastre românești, nu vom reuși să căpătăm meritata refacere a demnității ca nație, nici în proprii ochi, nici în ochii străinătății.

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

În Revista VATRA​, într-un număr special dedicat poetei  Ana Blandiana​, a fost inclus, la pagina 100, între zeci de contribuţii interesante, şi un text al meu despre domnia sa, solicitat de redacţie şi scris acum doi ani, însă valabil în absolut, asemenea prieteniei noastre literare care nu s-a stins din 1988 până acum.
Articolul în Vatra

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

  

Există, se pare, pentru fiecare scriitor o întâlnire literară care contează cel mai mult între toate, atât în planul propriu-zis al scrisului, cât şi în drumul lui în literatură şi în viaţă. Pentru mine, acea întâlnire a fost atunci când am avut şansa să o cunosc pe scriitoarea Ana Blandiana.

Era cu puțin înainte de 1989 și mi-am dat seama imediat nu numai că sunt pe aceeași lungime de undă, ca să spun aşa, cu domnia sa, dar că întâlnesc, în sfârșit, un scriitor care, deși este important, nu are orgoliul și infatuarea atât de răspândite, din păcate, în lumea noastră literară. Atitudinea acestei mari poete exprimă de fapt o cunoaștere reală a vieții. Am înțeles aceasta atunci și mereu în anii care au urmat și în care m-am bucurat deopotrivă de prietenia domniei sale și a scriitorului Romulus Rusan, amândoi niște oameni cu totul speciali, un cuplu unic în literatură.

Această înțelegere adevărată a vieții este, cred, și cheia poeziei pe care Ana Blandiana o scrie, una de cea mai adevărată substanță și a cărei calitate principală – evidentă încă de la prima lectură, asemenea poeziei lui Eminescu sau celei a lui Blaga – este naturalețea. Mi se pare că în persoana scriitoarei Anei Blandiana se întâmplă o rară potrivire a omului-scriitor cu scrisul său. Pe cât de deschisă este autoarea memorabilelor poeme, pe atât de firesc sună fiecare vers. La fel şi paginile de proză și eseurile sale. Pentru că modul în care Ana Blandiana se consumă sufleteşte în proiecte care ţin de viaţa noastră comună de români este nu altceva decât poezie trăită, un acord între scris şi trăit, o trăire poetică a propriei epoci.

Prin timbrul unic al poeziei pe care ne-o dăruieşte și, mai mult, prin calitățile sale umane, prin atenţia pe care am văzut că o acordă fiecărui om cu care stă de vorbă într-o împrejurare sau alta, prin normalitatea atitudinii care nu lasă nici o clipă să se insinueze, repet, vreo umbră de orgoliu de scriitor, prin exuberanţa, altruismul, tenacitatea de a duce la capăt proiectele, prin atitudinea prietenoasă, prin spontaneitatea cu care limpezeşte lucrurile în situații care par tuturor complicate și nu în ultimul rând, fireşte, prin prezenţa sa de o feminitate cuceritoare, Ana Blandiana este o personalitate cu totul aparte în peisajul literar românesc. Există în atitudinea, comportamentul, felul de a fi al Anei Blandiana o atât de umană deschidere înspre celălalt şi o generozitate atât de manifestă încât toate barierele de comunicare dispar în compania sa ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

De fapt, şansa mea de a o cunoaşte personal, de a discuta în atâtea rânduri cu domnia sa, de a fi putut fi alături de lupta sa civică din anii nouăzeci a venit după ce am avut un schimb de scrisori, prin 1988, şi după ce mi-a citit primele poeme pe care i le trimisesem atunci, la sfârşitul anilor optzeci, din sanatoriul de tuberculoză în care munceam şi trăiam, undeva în munţi, izolat, nu foarte departe de Piatra Neamţ. Nici nu a trecut o lună și, imediat, am avut bucuria să văd publicate acele poeme pline de călătoriile mele „himerist”-imaginare, în Familia, în rubrica sa pe care chiar începând cu acel număr nu a mai avut voie s-o semneze, regimul ceaușist interzicându-i semnătura. Nu le-a publicat însă oricum, ci cu o prezentare foarte elogioasă care i-a făcut invidioşi pe mulţi dintre colegii de breaslă.

Din acei ani am rămas prieteni, iar prietenia s-a consolidat în timp, în așa fel încât prin 1994, după ce marii editori ai țării refuzaseră publicarea memoriilor din lagărele sovietice ale tatălui meu (memorii scrise în anii cincizeci, nu după 1989!), numai ei doi, Ana Blandiana și Romulus Rusan, au înțeles că manuscrisul trebuia oferit publicului. Și s-au luptat pentru aceasta. Astfel, memoriile au fost difuzate în patru episoade la Radio Europa Liberă, în lectura Ioanei Măgură-Bernard și a lui Ștefan Pisoschi, apoi au apărut fragmentar în revista Memoria, apoi, în sfârşit, integral, la Editura Axa. Au urmat anii de activism civic la Alianța Civică și ai începuturilor proiectului Memorialului Sighet. Le mulțumesc amândurora și aici pentru șansa pe care mi-au oferit-o atunci de a fi aproape de frământările și zbuciumul lor pentru instaurarea democrației în România și pentru refacerea memoriei, o luptă dusă practic împotriva noilor vechi reprezentanți ai statului și nu de puține ori, din păcate, împotriva unei mari părți a elitelor scriitoricești și culturale.

Anii aceia au însemnat mult în formarea mea şi m-am referit aici un pic la câteva momente în care drumul meu ca scriitor s-a intersectat cu al domniei sale pentru a încerca să arât, atât cât se poate, atât cât sunt în stare nişte cuvinte, fie şi în parte, generozitatea şi altruismul unei scriitoare emblematice pentru epoca noastră.

Pentru că am văzut pe viu la acest cuplu literar de legendă ce înseamnă să duci la capăt proiectele, să dai din timpul vieţii tale şi din timpul tău de scris pentru a schimba lumea din jurul tău, pentru a o apăra, pentru că am văzut cât de important este să îţi urmezi drumul pe urmele dreptîţii şi, adesea, să suporţi, în acelaşi timp, atacuri, insulte, ameninţări, să suporţi toate mârşăviile şi calomniile fără să răspunzi, fără să ai replică.

            Ana Blandiana este o poetă recunoscută parcă mai mult în străinătate. Din păcate pentru noi, aș zice, care nu prea știm să ne susținem valorile, deși vrem, pe de altă parte, să fim recunoscuți „afară”. Nici nu mai ştiu de când nu am mai citit o cronică sau un eseu despre poezia sa (cronică sau eseu scris de un critic adevărat, vreau să spun), iar prezența sa la televiziunile noastre – extrem de atente, altfel, cu tot felul de personaje care mai de care mai dubioase – este atât de rară încât, atunci când se întâmplă, devine un act de demnitate și de probitate profesională pentru acei jurnaliști care o invită.

E limpede că atitudinea sa în favoarea democrației din ultimii douăzeci de ani, coagularea Alianţei Civice (cu protestele din Piaţa Universităţii din 1990 și anii care au urmat) ca mişcare de opoziţie la tendinţele anti-democratice ale regimului neo-comunist și pledoaria pentru memorie prin proiectul Memorialului Sighet au transformat-o într-un inamic al sistemului. De aici şi nerecunoaşterea, respingerea, marginalizarea.

Deși Memorialul Sighet este o operă pentru care statul român ar trebui să fie recunoscător scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan (tocmai pentru că este, în fapt, ceea ce statul însuşi, auto-declarat democratic, ar fi trebuit să inițieze şi să susţină), lucrurile se întâmplă invers, adică proiectul este marginalizat. Iar marginalizarea va continua, din păcate, câtă vreme rămăşiţele sistemului comunist vor mai fi puternice şi vor mai face legea şi jocurile lor imunde în România.

Indiferent însă de felul în care este condusă această ţară, rămâne o certitudine faptul că atât prin opera literară, cât și prin opera civică, Ana Blandiana este pentru mulţi români un reper, unul din acei scriitori care nu ar putea fi contemporani cu nici o altă epocă decât a lor. Este modelul de scriitor căruia îi pasă de lumea în care trăieşte. Iar acest model ar putea fi vizibil cu adevărat, aşa cum merită şi cum merităm toţi, dacă și lumea noastră românească ar reuși, în sfârșit, să capete un pic de normalitate. De fapt, dacă şi noi, fiecare în parte şi împreună, am face un pas mai hotârît pe acest drum al normalităţii.

                      

Octombrie 2013

Ciudată solidarizare

Abia au trecut zilele în care mai mulţi scriitori l-am criticat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut şi demisia de la conducerea Uniunii Scriitorilor pentru neregulile de la jurizarea Premiului Eminescu de la Botoşani că un alt grup de scriitori se solidarizează acum cu acest critic. Se solidarizează, nicio problemă, însă pentru ce fel de cauză? Ce au ei de apărat? Noi măcar am explicat limpede că sunt serioase motive de suspiciune în privinţa jurizării pentru premiul cu numele marelui poet, iar câţiva dintre noi au făcut şi adevărate investigaţii jurnalistice şi au demonstrat favoritismele de care a beneficiat premiatul. Măcar am spus clar care sunt nemulţumirile noastre şi, mai mult, am cerut, printr-un memoriu depus la Uniunea Scriitorilor, limpezirea unor chestiuni administrativ-financiare ale acestei organizaţii. Demersuri absolut normale. În schimb, după ce domnul Manolescu a încercat fără succes metoda securistă a intimidării spunând în vreo două articole că protestatarii ar fi necunoscuţi, netalentaţi şi tot aşa, acum,  în stilul "epocii de aur", susţinătorii săi se adună "strâns uniţi". În fond, chiar așa, ce au de apărat aceşti scriitori? Un stil de lucru al unui președinte de organizație care sfidează regulamentele şi îi dispreţuieşte pe scriitori? Modul nedemocratic în care acest critic, care nu mai scrie de douăzeci și cinci de ani (în schimb îi trimite pe protestatari la scris), a forţat al treilea mandat la conducerea US? Maniera abuzivă în care i-a intezis, ca un cenzor de pe vremuri, semnătura în România literară marelui scriitor opozant al comunismului, Paul Goma? Neregulile evidente de la jurizarea pomenită de la care a şi pornit scandalul? Vor ei să spună prin gestul lor că se opun limpezirii lucrurilor incriminate de noi? Se solidarizează ei împotriva aflării adevărului în această chestiune? Ciudată solidarizare.

Scrisoare deschisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România

Domnule Nicolae Manolescu,

Aţi promovat în mandatele pe care le-aţi avut în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România un climat toxic în mediile literare.

Momentele de dezamăgire au fost multe, dar rămân în memoria timpului interzicerea lui Paul Goma (scriitorul emblematic pentru opoziţia la regimul communist) de a mai publica în "România literară" şi campania ulterioară împotriva sa, schimbarea statutului U.S.R. pentru ca dumneavoastră să puteţi candida a treia oară şi, în sfârşit, aşa cum rezultă şi din reacţiile publice din zilele acestea, sub directa diriguire a dumneavoastră, Premiul Mihai Eminescu a fost acordat recent chiar vicepreşedintelui U.S.R., Gabriel Chifu, în condiţiile în care în România trăiesc nu puţini poeţi mult mai valoroşi.

E momentul să vă retrageţi pentru că în loc să fiţi un om al echilibrului în Uniune sunteţi un factor care dezbină!

Nu sunteţi nici un bun lider, nici un bun administrator! Poate că sunteţi un bun critic, dar nici această calitate nu a mai fost probată de nimic în acest sens în ultimii douăzeci de ani!

Nu mai sfidaţi scriitorii!

Demisia este cea mai onorabilă opţiune pe care o aveţi acum!

Vasile Baghiu

Scrisoarea a fost preluată şi de un ziar local