Ancheta citeste-ma.ro: De ce (mai) scriem? – răspunde astăzi Vasile Baghiu

Ancheta citeste-ma.ro: De ce (mai) scriem?

 – răspunde astăzi Vasile Baghiu 

Statisticile care ne spun cât de prost stă România la capitolul consum de carte şi cât de alarmant e procentul celor afectaţi de analfabetism funcţional sunt dublate de pasivitatea factorilor decizionali. Se închid librării şi dispar publicaţii care promovează lectura fără ca asta să provoace vreo emoţie în afara bulelor restrânse de cititori pasionaţi. Mai mult, taxele fac cărţile şi mai inaccesibile.

Şi atunci, pentru ce sau pentru cine mai scriu scriitorii? În fond, de ce?
Chiar şi acest site a fost gândit ca o formă de promovare a lecturii, un intermediar între scriitori şi cititori. Statisticile noastre, aşa mărunte cum sunt ele la nivelul audienţei, arată o scădere a interesului faţă de părerile celorlalţi pasionaţi de literatură.
Nimic nu este veşnic şi poate că şi cartea are efemeritatea ei, însă pentru cei care mai sunt încă aici căutăm să aflăm ce îi mai aşază la masa de scris pe scriitorii români de azi. Aşadar, de ce (mai) scrieţi, dragi scriitori? Ori, mai degrabă, de ce mai publicaţi ceea ce scrieţi? Şi pentru cine? 

Textul poate fi citit pe platforma citeste-ma.ro AICI                                                                                                                                                                                                                                                       Constantin Piștea

Vasile Baghiu: "Pentru a suporta trecerea implacabilă a timpului"

De ce mai scriu? Scriu pentru că mai există oameni care citesc. Sunt puțini? Uneori da și în general da, se poate spune că a scăzut interesul pentru literatură, alteori însă sunt și eu uimit de atenția pe care o poate provoca o carte. De câteva ori, la lansarea câte unui volum pe care l-am publicat, s-a umplut sala bibliotecii din orașul meu – stăteau oamenii în picioare pe margini, iar la final am scris autografe mai bine de o oră. Și nu erau cunoscuți cei care veniseră, ci oameni pe care îi vedeam atunci pentru prima dată. Iar eu nu eram o vedetă literară. Mi se părea incredibil, iar fenomenul mi-a dat de gândit și m-a motivat să reconsider gândurile despre posibila lipsă de rost a activității scrisului.

Când scriu (anchetă citestema.ro)

Constantin Piștea m-a invitat să răspund anchetei sale, pe citestema.ro, AICI, despre împrejurările (vremea, vremurile, anotimpurile, locurile etc) în care scriu scriitorii.

A ieșit o scurtă mărturisire despre cum încerc, de fapt, să împac scrisul cu viața. Și poate despre cum împac scrisul cu alergatul, pentru că, de o vreme, de vreo trei ani, tropăiesc murakamian pe coclauri.

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”?

Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a contracara, acum aproape doi ani, mai multe probleme de sănătate (prediabet, hipertensiune arterială, obezitate, stres) care îmi dădeau târcoale, ba chiar reușiseră să mă scoată din circuit, la limita cu moartea, după o perioadă de muncă în exces (două slujbe, plus scrisul și alte proiecte în care mă implicasem cu pasiune) culminată cu boala Covid care, doar ea singură, a fost, la începutul anului 2021, cât pe ce să mă doboare.

Din fericire, s-a confirmat și în cazul meu că tot ce nu te omoară te întărește, pentru că, scăpat din ghearele hipoxemiei la limită și revenit la situația nesperată de a mă deplasa singur pe propriile picioare, mi-am regândit viața. Aveam de ales. Ori operam schimbări drastice în obiceiurile de viață, ori ajungeam în scurt timp un client statornic și fără întoarcere al spitalelor alunecând vertiginos la vale spre exitus.

Mi-am verificat resursele de voință și am ales prima variantă. Mai mult, în timp ce alergam, câte 5, 7, 10 sau 20 de kilometri zilnic, întocmai ca scriitorul japonez Haruki Murakami, pe care mi-l luasem ca model, îmi împărtășeam impresiile, strict pe tema alergărilor, pe Facebook. Ei bine, notele acelea, făcute în bună parte în registru tehnic, m-au făcut să mă gândesc la o carte pe acel subiect. Cam cum e „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” a lui Murakami, îmi imaginam. Sau ca „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” a lui Silitoe. În orice caz, ceva pe aproape.

Despre Nichita Stănescu, în Vatra (nr. 7-8, 2023)

O excelentă anchetă literară de actualitate despre Nichita Stănescu a pus la cale Alex Goldiș în Vatra (nr. 7-8, 2023). Alături de multe contribuții valoroase, am fost și eu solicitat să răspund. Mulțumiri!

O posibilă actualizare dinspre performance, spoken poetry

✽ Reprezintă poezia lui Nichita Stănescu un filon activ al literaturii actuale sau a devenit ea un discurs istoricizat, cu rol important în dinamica formelor literare autohtone, dar fără potențial de a mai produce urmași?

Deși inegală valoric, poezia lui Nichita Stănescu rămâne o apariție unică în peisajul epocii. Strălucitoare prin inovație imagistic-vizionară, spectaculoasă prin acrobațiile de limbaj, originală prin sunetul ușor de recunoscut din numai câteva tonuri, ea a readus la viață însăși ideea de poezie scrisă în limba română.

A avut în deceniile șaizeci și șaptezeci ale secolului trecut efectele, influențele și impactul pe care orice poezie autentică îl poate avea peste tot în lume chiar la apariție. Se puteau număra, printre admiratorii poetului, destui epigoni și devenise chiar o modă să scrii încifrat, ermetic, metaforic, ușor teatral și patetic, cu sonorități surprinzătoare, în fine, „nichitastănescian”.

Creatorul „necuvintelor” a avut parte de vizibilitate și recunoaștere în timpul vieții, era „poetul”, iar regimul nu părea deranjat de popularitatea pe care o căpătase având în vedere că prezența sa publică nu depășea limitele literarului și ale poeticului.

După moartea sa, la începutul anilor optzeci, deopotrivă poezia și poetul au intrat într-un fel de uitare, astfel încât după 1989 nu prea se mai vorbea despre autorul celor „11 elegii”, altele erau temele, subiectele, modelele, discuțiile. Au fost chiar și contestări, nu lipsite complet de argumente critice. Poate cea mai cunoscută, a lui Gheorghe Grigurcu, a mers, totuși, prea mult pe filonul ideologic sau, în orice caz, prea apăsat pe reperul „est-etic”, așa că efectul final al demersului său a fost de amestecare a instrumentelor și criteriilor.

Dacă însă este adevărat că poezia aceasta nu mai este acum un filon activ strict literar, se poate spune în schimb că modelul de poet din spatele ei (desprins de timp, deconectat de la actualitate, neimplicat) încă pare să aibă trecere. Este modelul, nu foarte blamabil etic (la urma urmei, și poeții au dreptul, la fel ca toată lumea, să-și trăiască viața în acord cu propriile valori și repere), pe care l-am mai văzut, în forme individualizate, și la George Bacovia, și la Ion Barbu, și la Mircea Ivănescu, pe care îl vedem, la o privire chiar grăbită, și la mulți dintre poeții de azi.

Am sentimentul că poezia lui Nichita Stănescu este un loc istoricizat. Pare să-și fi consumat energiile în acea epocă de restricții pe toate planurile și, chiar dacă, paradoxal, apariția ei (împreună cu o bună parte din poezia întregii generații șaizeci) a însemnat mai mult, poate, în plan psiho-social (resuscitarea speranței într-o normalitate literar-culturală după proletcultism) și mai puțin în sfera strict literară, “poezia necuvintelor” reușește să fie o marcă a timpului ei. Un semn al efortului lăudabil de separare a artei de comandamentele politice.

Nu văd influențe majore pe linia nichitastănesciană la noile generații. Nu le-am văzut nici la optzeciști, nici la cei care au urmat. Nu regăsesc în poezia lor combinația dintre ludic și metaforic atât de puternică și plină de efect de la Nichita Stănescu. Optzeciștii au preluat poate și de la el jocul de cuvinte, adevărat, dar au preferat în loc de încifrarea metaforică și de imageria luxuriantă să pună în ecuație un epic mai prins în realitatea cotidiană.

Este posibil ca în viitor să apară o creștere a atenției față de universul poetic al necuvintelor, dar deocamdată nimeni nu mai pare dispus să facă din jocul de cuvinte nucleul-obiect, să-i spun așa, al poeticității. Firește, îi avem pe Șerban Foarță (number one în jocul poetic de cuvinte), pe Dan Sociu (atras de sonorități rimate care amintesc uneori de Nichita), pe Ion Mureșan (cu nuclee de poezie abstract-vizionare în context epic) și chiar și pe Nicolae Tzone (cu jocurile lui suprarealiste aduse la timpul prezent), dar cu vizibilitate mai mare acum sunt poeticul filtrat prin narativitate, biografismul intertextual și conectarea himeristă la lumea largă.

„Poezia se poate converti în stil de viaţă…”, interviu cu Vasile BAGHIU (Observator cultural, nr 1171/ 2023)

 

Vasile Baghiu: „Poezia se poate converti în stil de viaţă…”

Interviu realizat de Cristina Savin

Vasile, ai scris, pe baza imaginației, la începuturile tale literare, un întreg volum de poezie în care un personaj, Himerus Alter, călătorea liber, deşi ca român, sub regimul comunist, tu nu aveai mari posibilităţi de călătorie peste graniţe. Firște că poezia lucrează și cu lucruri inventate, dacă pot spune așa, însă ai avut cumva vreo clipă, chiar în procesul de scriere a poemelor, sentimentul unei false trăiri, teama că asta ar putea falsifica, prin metoda himeristă, chiar efectul de poezie? 

Mi-am pus mereu această problemă, însă odată depăşită prejudecata că poezia îşi ia substanţa doar din lucruri trăite de autor (răspîndită atunci în mediile literare româneşti, în care încercam să-mi fac auzită vocea), am constatat, cu fiecare vers pe care reuşeam să-l pun pe hîrtie, că trăirea himeristă (imaginară) este la fel de intensă ca trăirea live, că doar efectul poetic este esenţial în toată ecuaţia şi că nici o situaţie reală nu poate avea întîietate, dacă nu are şi o validitate poetică. A fost amuzant, la un moment dat, că unii au spus că valoarea acelor poeme pe care le-am citit la un cenaclu bucureștean era una discutabilă doar pe motiv că eu nu călătorisem în oraşele pomenite în poeme şi că toate referinţele erau, prin urmare, inutile, din punct de vedere literar. Am răspuns că, în o sută de ani, aceste aspecte nu vor mai conta deloc. Strict tehnic, atunci cînd fluxul poetic mă trimitea înspre Roma, ca să dau un exemplu, mă opream şi începeam o mică documentare, răsfoiam revista Geo, care se găsea la biblioteca publică din oraşul meu, Piatra-Neamț, unele jurnale de călătorie, albume de artă, pliante turistice, ilustrate. Este bine poate să amintesc că nu exista internetul atunci, nu se vorbea încă despre globalizare şi oricum noi, românii, nu puteam călători. Într-un fel, himerismul le-a anticipat. Cîteva zile mă impregnam de aerul locului, aşa de la distanţă, pe firul documentării, apoi reveneam şi încercam să dau versului care îngloba în acel caz Cetatea eternă, să zicem, un sunet de autenticitate, ca şi cum ar fi provenit din cea mai adevărată trăire, cu detalii legate de trotuare, vremea de afară, mirosuri, aspectul clădirilor. Aşa funcţiona procesul de creaţie, cum se numește, ca o permanentă balansare, între lucruri trăite şi lucruri imaginate, iar în final, cînd poemul era încheiat, graniţa dintre ele devenea aproape invizibilă, ceea ce amplifica şi mai mult imaginaţia sau, mai bine zis, starea de poezie, iar versurile se alimentau unele din altele.

În manifestele himerismului, relatezi o întîmplare în care primul chinez cu care ai stat de vorbă, undeva în Germania, era chiar din singurul oraş din China pe care l-ai menţionat în poemele tale. Ce ai gîndit despre această bizară coincidenţă?

A fost un şoc nu numai pentru mine, ci pentru toţi cei care au asistat la discuţia mea cu acel artist chinez pe care abia îl cunoscusem. Sigur, o astfel de întîmplare te poate face să devii conspiraţionist, adept al teoriei misterelor şi aşa mai departe, dar eu m-am limitat să concluzionez doar că este adevărat că uneori ficţiunea atrage realitatea. Nu altfel s-a întîmplat cu toate călătoriile mele reale din ultimii ani. Scriind ani şi ani poeme despre diferite locuri pe care nu le vizitasem, conform celei de-a doua trăsături a himerismului, călătoria & cosmopolitismul, am pus la cale, cumva în subconştient, călătoriile „pe bune”.

“Unwritten poetry”: an interview with Vasile Baghiu, by Christian Griffiths/ TransCollaborate, June 2021

“Unwritten poetry”: an interview with Vasile Baghiu 

by Christian Griffiths/ TransCollaborate, June 2021

[The interview can be accessed on TransCollaborate page HERE] 

What is unique or characteristic about Romanian literature/poetry?

Well, it’s not easy to clarify the identity elements of any “national” literature. Obviously, the first characteristic of Romanian literature/poetry is the Romanian language. This is important, I think, because all languages are unique, and Romanian is no exception. Our poetry is infused with local themes, and it breathes a ”Romanian air”, but from time to time Romanian literature goes beyond the borders and attracts the world’s attention, as was with the case of avant-garde experiments, including Dadaism, or with the international validation of some writers (Cioran, Ionesco, Eliade) who emigrated to the West after the Second World War. More recen
tly, during the last 20 years, some Romanian writers have been translated and have ended up achieving a certain level of validation through Europe.

The internet and all the new possibilities of communication support the visibility of Romanian literature/poetry as an important piece in the European puzzle. I think that, despite its local flavor, recent Romanian literature/poetry of today is more synchronized with what is written everywhere else, because many Romanian writers have travelled much more than they could in the communist era. They’ve made contact with other writers from all over the world, and they’ve also obtained access to international bibliographical resources. So, even though it illustrates the turmoils, frustrations and pains of a society borne out of a dictatorship, Romanian literature/poetry is somehow alive and authentic, and has that universal potential that’s already produced a deserving echo beyond Romanian readers.

The improved profile of Romanian literature and poetry throughout the world hasn’t just come from institutional/official initiatives; I think it’s also come through all the interpersonal connections that writers themselves can make with the literary milieus of other cultural spaces. In the excellent book Romanian Literature as World Literature (Bloomsbury 2018), it’s argued that “small” literatures are “parts and details of the general landscape”, and they deserve the same attention as “central” literatures. Each local literature is a “world literature”, and belongs to the world.

Răspuns la ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021). Condiția revistelor de cultură

Ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021)

CONDIȚIA REVISTELOR DE CULTURĂ

Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Cîtă relevanță mai are ediția tipărită a revistelor de cultură în raport cu ediția on-line?

Cum consideraţi că îşi selectează revistele de cultură de la noi colaboratorii?

Cît de deschise spre autori care se autopropun sunt revistele de cultură?

Cum apreciați peisajul literar/ viața literară de azi?

Dar independența de opinie a revistelor?

Ce soluții întrevedeți pentru o mai eficientă difuzare a revistelor culturale?

_________

Revista Vatra: Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Vasile Baghiu: Mă tem că am mai degrabă o impresie negativă. Revistele, atâtea câte sunt, destul de multe, par muncite, nimic de zis, se vede că redactorii și colaboratorii și-au dat silința să scrie și să facă să apară lucruri cât mai bune, dar e limpede că nu s-a putut mai mult.

Parcă lipsește entuziasmul și inspirația, scânteia aceea de creativitate și vitalitate care să atragă și altfel de public decât cel scriitoricesc. La urma urmei, poate că lipsește chiar viziunea.

Multe par scrise în cerc închis de o singură echipă redacțională „old school”, iar articolele au aerul că trebuia umplut spațiul tipografic.

Este ceva căznit în prea multe eseuri în care se bate cu hărnicie și gravitate apa în piuă, în poeziile călduțe și autocompătimitoare care nu conțin deloc poezie și în prozele diluate până la transparență și împotmolite în subiecte locale nerelevante, în rubricile bătrânicioase în care nu se distinge niciun fir de mesaj.

Se poate spune că revistele nu au identitate, pentru că regăsești în paginile lor aceleași „tristeți provinciale”, aceeași salată de texte și aceeași lipsă de conectare la actualitatea literară nu neapărat din lume, dar chiar de la noi.

Uniunea Scriitorilor patronează o parte din aceste reviste și o face suficient de prost, mai ales în ultimii 15-20 de ani, încât să îi descurajeze de la intenția de colaborare pe mulți dintre scriitorii, în special pe cei mai tineri, care ar avea talentul, cultura și chiar experiența necesare pentru o resetare a viziunii și conținuturilor.

„România literară”, de exemplu, a devenit un instrument de pedepsire și punere la punct a scriitorilor care nu sunt „pe linie”, care au exprimat critici cu privire la stilul de conducere al celor din fruntea organizației, la autoritarismul acestora, la lipsa de transparență în gestionarea resurselor, la favoritismele lor, întocmai cum pe vremuri funcționa revista „Săptămâna”.

Nu mi-aș fi imaginat în anii nouăzeci, când publicam măcar o dată pe an acolo, că această revistă emblematică va ajunge o tribună pentru carieriști și belferi literari, unii deveniți așa între timp. Păcat de unele contribuții foarte bune!

Unele reviste parcă sunt făcute doar pentru armata de sute de autori care încă „trebuie” primiți în breaslă pe „repede înainte” pentru suplimentul de pensie și pentru asigurarea masei critice de votanți, care, toți, au nevoie pentru asta, desigur, de multe cronici.

Noroc că mai există, încă, reviste care echilibrează balanța. Astfel, sunt încântat că „Observator cultural” reușește să mențină un aer de normalitate prin încurajarea spiritului critic și prin conectarea la realitatea culturală de azi și luptă astfel pentru valoare. În ultimii ani, a apărut și o revistă de proză scurtă, „Iocan”, foarte bună, prin selecția serioasă a autorilor și textelor și prin intenția redactorilor de a reanima acest gen literar. „Poesis international” este, la fel, un reper autentic, cu deschidere spre lume. “Vatra” se păstrează și ea în zona cât se poate de onorabilă, mai ales prin organizarea numerelor tematice și prin calitatea textelor. „Orizont” este eclatantă adesea. La fel „Dilema”, care acoperă în bună parte și un spectru extraliterar și poate fi un exemplu pentru revistele strict literare. “Cafeneaua literară”, scoasă undeva în provincie, este peste nivelul unor reviste cu tradiție. „Transilvania” reușește performanța să capete popularitate fără să iasă din rigorile academice. Unele dintre acestea și încă altele, trebuie să observăm însă, funcționează în margine cel mai adesea, în unele cazuri chiar underground, iar aceasta spune mult despre cât de sănătos este mediul literar de la noi.

Din păcate, destule dintre cele bune au mai și dispărut între timp. De exemplu, nu demult, revista „Cultura” întreținea un spirit viu în mediile literare. La fel, o revistă online precum „Prăvălia literară” reușea să umple nevoia de dialog și problematizare, iar „Liternautica”, o revistă online foarte bine structurată și la care am colaborat și eu cu drag câțiva ani tocmai pentru că îmi oferea un spațiu de respirație liberă, și-a încetinit și ea din păcate activitatea. Revista „Timpul” de la Iași era, la fel, conectată chiar la spiritul timpului, dar partea bună este că a revenit în peisaj, dă semne excelente și acum, cu o nouă echipă, reușește să fie la înălțime.

Am sentimentul că nu literatura îi mână în luptă pe cei mai mulți dintre redactori, ci interese locale foarte terestre, că toate conexiunile lor, chiar și atunci când ar avea anvergura intelectuală și culturală să se ridice mai sus de „provincia deserta”, fac parte dintr-un peisaj de cumetrie literară în care preferă să se complacă și care nu poate să ducă la nimic bun.

Nu am făcut o documentare propriu-zisă pentru a răspunde acestei anchete. Încerc să spun câte ceva aici despre o impresie cât se poate de subiectivă, așa, la prima vedere, cum sunt mai toate impresiile.

De altfel, mărturisesc că în ultimii douăzeci de ani nu am avut o plajă prea mare de alegere când am avut de trimis ceva pentru publicare, a trebuit să fac un adevărat inventar și să mă gândesc serios dacă în aceste condiții mai merită să public sau nu.

Am citit și eu, ca toată lumea, articolul lui Ion Simuț, poate cel mai aplicat apărut în ultimii ani pe acest subiect. Și chiar dacă majoritatea ideilor și punctelor de vedere exprimate acolo de criticul orădean sunt în acord cu realitatea, reacțiile au fost de punere la colț a autorului, disproporționate și jenant de ostile, ceea ce arată că lumea noastră literară nu este pregătită pentru circulația liberă a ideilor, ca să spun așa.

Scrisul înseamnă muncă. Invitat la emisiunea lui Cătălin Naclad, la Exploziv TV

Invitat la emisiunea lui Cătălin Naclad, la Exploziv TV. Despre scris, literatură, lumea literară, viață.

I

Răspunsuri la ancheta literară "Maeștri și ucenici" (XXVI) de Emilian Galaicu-Păun - Radio Europa Liberă Moldova

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Vasile Baghiu: Nu am beneficiat de o astfel de întâlnire, chiar dacă am cunoscut personal destui poeți pe care îi prețuiesc și de la care am avut de învățat. Lucrurile au mers altfel în ceea ce mă privește, mai aproape de viață cumva, mai domestic, nu prea spectaculos.

Astfel, primul poet adevărat pe care l-am întâlnit în adolescență a fost Ovidiu Genaru, pe care îl vizitam din când în când la casa Bacovia pe când eram elev la Liceul Sanitar din Bacău. Discuțiile cu el și faptul că a acceptat să se uite pe caietul meu de poezii și să-mi spună părerea au fost foarte importante pentru mine, mi-au dat încredere, m-au convins că este ceva în mine care merită să fie amplificat, iar acel ceva era, se pare, starea de poezie.

Profesorul meu de română, Ioan Neacșu, la fel, mi-a oferit reperele de bază în povestea complicată a scrisului, acompaniindu-mi lecturile cu sfaturi și dialoguri extrem de prețioase la acea vârstă. Mai târziu, după ce mă angajasem ca asistent medical la sanatoriul de tuberculoză care avea să mă inspire în aproape tot ce am scris în acel timp dilatat al tinereții, l-am cunoscut la Piatra-Neamț, în ultimii săi ani de viață, pe poetul Aurel Dumitrașcu. Neliniștea lui existențială și preocuparea obsesivă pentru poezie (chiar dacă prea teatrală uneori, după gustul meu) mi-au arătat că poezia poate fi chiar viața omului, că se poate confunda atât de mult cu trăirea încât devine un stil de viață.

Umblând prin biblioteci, anticariate și librării, am reușit, de asemenea, să mă conectez la un fel de spirit universal al poeziei și am fost încântat să descopăr câte un mare poet al lumii în traduceri profesioniste, poet care devenea, firește, un maestru pentru mine, ținând cont de aspirațiile mele cele mai arzătoare.

Vasile BAGHIU în dialog cu Virgil Diaconu, în Cafeneaua literară, ianuarie 2018

1.                  Ați publicat câteva cărți de poezie, mai multe romane și o serie de articole care s-ar putea reuni sub numele de manifestele himerismului. Articolul din Wikipedia vă integrează în generația poetică nouăzeci. Este un merit ca un poet să facă parte dint-o anumită generație și, firește, să slujească, să exprime conceptul de poezie generaționistă respectivă? Trebuie ca poeții să se înscrie conceptual într-o direcție generaționistă sau alta, sau pot merge pe cont propriu?

Deşi cuvântul „trebuie” este tentant, încerc să-l evit. Iar când este vorba despre poezie chiar nu funcţionează nimic din ceea ce se află în spatele lui. Aşadar, poeţii pot merge pe cont propriu, desigur, iar uneori chiar este recomandabil să facă asta, dar ei nu pot funcţiona în neant, pentru că apar şi se manifestă într-un context literar, al timpului lor şi al generaţiei lor. Iar faptul că faci parte 
dintr-un grup sau, în sfârşit, dintr-o generaţie poate fi de folos, pentru o vreme, în afirmarea ta ca poet, în sensul că sunt şanse mai mari să fii comentat în sinteze şi abordări critice şi aşa mai departe, deşi nici acest lucru nu este sigur, pentru că totul depinde de valoarea individuală. Pe termen lung, contextul nu ajută pe nimeni. Rămâi doar dacă poezia ta este autentică. Dar şi aici e o discuţie, se ştie.

2.                  Aduce poezia nouăzecistă ceva nou și pozitiv fată de poezia generației optzeci sau față de poezia altor generații poetice? Ce consecințe, pozitive sau negative, poate avea generația asupra unui poet?

Am scris, la vremea apariţiei şi afirmării lor, despre mulţi dintre poeţii acestei generaţii căreia îi aparţin. Venit din intenţia de diferenţiere faţă de „optzecism” a unui fel de nucleu nouăzecist, care s-a manifestat în anii optzeci în special la cenaclul „Universitas” al lui Mircea Martin, „nouăzecismul” se dorea o întoarcere la biografism şi la ceea ce Laurenţiu Ulici numea, cred, pe atunci „noul autenticism”. Dacă ironia optzecistă îşi trimitea săgeţile aluzive înspre realitatea din jur, acţiunea fiind însă cumva prea evident rezultatul unei tehnici asimilate conştiincios din cărţi, autoironia nouăzecistă aducea un plus de autenticitate cu valul ei de poveşti de viaţă adevărate ale autorilor inserate în poeme. Eşti mai credibil când te iei singur în râs, se ştie. Un râs amar, desigur. Diferenţele ţin de nuanţe. În ce mă priveşte era povestea sanatoriului, în ce-i priveşte pe alţii erau altele, povestea unui spaţiu al izolării precum Ieudul lui Es.Pop, povestea unei familii bucureştene plutind suprarealist ca în tablourile lui Chagal (Cristian Popescu), povestea marginalităţii pusă la cale de Coande. În fine, nouăzecismul, cel puţin aşa cum se prezenta în revista „Nouăzeci”, nu mi s-a părut potrivit cu ideile mele de atunci, mai ales pentru că propunea anti-politica, ceea ce mi se părea o abandonare blamabilă etic. Aşa simţeam atunci, aşa că nu am ratat ocazia să spun destul de vocal despre neaderararea mea la spiritul acestei generaţii. Şi poate că acesta a fost încă un motiv (ascuns, subconştient) de inventare a „himerismului”, de găsire a unei căi individuale, paralele.

Lectură, cititor, carte

Iulian Boldea mi-a adresat mai demult câteva întrebări în cadrul unei anchete literare despre lectură, cititor, carte. „Povestea” a apărut acum, în numărul 1-2/ 2017 al revistei Vatra. 

- Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? 

Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente. 

"Este o epocă de jaf al resurselor ţării sub protecţia şi oblăduirea politicienilor."

Scriitori împotriva proiectului Roşia Montană, pe HYPERLITERATURA, într-o anchetă izbutită realizată de Tibi Oprea. Iată răspunsul meu:

România nu a avut o viaţă aşezată în ultimii şaptezeci de ani, se ştie, dar este evident că regimul acesta al tranziţiei spre nicăieri de după 1989 s-a aşezat temeinic pe furat, pe furat în interese individuale şi în interese străine statului român, iar aceasta este caracteristica lui definitorie. Şi fură de douăzeci şi trei de ani, constant, fără umbră de ezitare şi mai ales fără să fie împiedicat în vreun fel, uneori chiar cu sprijinul nostru electoral, oricum profitând de lipsa noastră de reacţie. Astfel, pădurile sunt tăiate şi duse peste graniţe, iar în urmă rămân inundaţiile şi seceta. Astfel, rezervele de petrol şi gazele sunt preluate aproape pe ascuns de firme străine, iar noi ne trezim fără niciun control asupra lor. Industria, aşa cum era, a fost tăiată bucată cu bucată şi vândută ca fier vechi, fără să se construiască nimic în loc, fără vreun plan de re-industrializare, iar românii, rămaşi fără locuri de muncă, şi-au luat lumea în cap, lăsând în urmă, de izbelişte, familiile, copiii. Au devenit vizibile, mai nou, şi nişte eforturi de înstrăinare a hidrocentralelor, iar terenurile agricole sunt vândute, se pare, la fel, cu clauze deloc în avantajul României şi oricum împotriva intereselor ţăranilor.

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”

interviu realizat de Constantin Piştea

 interviul a fost postat pe Blogul lui Constantin Piştea şi în revista Observatorul militar (11-17 septembrie 2013) 

Domnule Baghiu, v-aţi făcut cunoscut mai întâi ca poet. Aţi propus chiar şi un concept, sub formă de manifest, o orientare nouă în poezie, pe care aţi numit-o „himerism”. Ce se dorea acest concept şi de ce aţi simţit nevoia lui?

„Himerismul” se dorea mai întâi o glosă teoretică la poemele pe care le scrisesem şi pe care le simţeam – prin evaziunea lor geografică şi temporală şi prin maladivul sanatorial – diferite de acelea care se scriau atunci, dar era, în fond, o reacţie (altfel, declarată chiar în primul manifest din 1998) la ubicuitatea inconsistentă şi dominatoare a paradigmei postmoderniste. În 1988, cu un an aşadar înainte de Revoluţie, când am scris primele poeme în care „călătoream”, în maniera aceasta himeristă, peste graniţe, adică fără paşaport şi fără să-mi pese de comunismul din jur (chiar dacă totul se întâmpla numai în imaginarul poetic), lumea literară era suprasaturată de ironie de dragul ironiei, de intertextualitate şi alte poveşti textualiste. Eu scriam din perspectiva unui om care trăia într-un sanatoriu şi făcea incursiuni prin lume cu aerul cel mai nonşalant posibil. Practic, nu eram pe aceeaşi lungime de undă cu generaţia mea şi nu este nici o umbră de orgoliu în această constatare. Este doar consemnarea unei situaţii pe care am trăit-o. Am simţit nevoia acestui concept pentru că voiam să subliniez diferenţa şi pentru că voiam să ofer lumii literare o perspectivă diferită de paradigma oficială. Postmodernismul era paradigma oficială, acceptată din cât se părea şi de sistem, pentru că nu îngăduia diferenţa. Toţi erau postmodernişti, iar acesta este încă un motiv pentru care am încercat breşa „himeristă”.

Aţi publicat poezie până într-un punct, în care aţi pătruns pe piaţa literară cu un volum de proză scurtă. Ulterior, v-au apărut două romane şi se pare că v-aţi orientat către proză. Ce se întâmplă cu poezia? De ce această schimbare? Este o schimbare profundă sau numai aparentă, numai faţă de public?

Proza exercită o atracţie la fel de puternică asupra mea precum poezia. Prozele scurte din „Punctul de plecare” (Compania, 2004) sunt primele mele tatonări ale prozei realist-existenţiale şi autoficţionale, după ce scrisesem romanul „Ospiciul”, care avea să apără doi ani mai târziu la Editura Vinea, un roman mai îndatorat poeziei, ca stil şi substanţă. Acele povestiri rupte dintr-o realitate trăită au pregătit într-un fel romanul autobiografic „Planuri de viaţă” (Polirom, 2012), scris în totalitate în străinătate, dar şi pe acesta pe care încă îl am în lucru, căruia nu i-am găsit încă titlu şi care va apărea, se pare, anul viitor. Poezia nu a ieşit, totuşi, din atenţia mea în tot acest timp, pentru că în 2008 am publicat volumul de poeme „Cât de departe am mers”, iar în 2012 volumul „Depresie”, ambele la Editura Limes. Schimbarea, dacă avem de a face cu o schimbare, constă mai mult poate în raportarea mea de acum (diferită faţă de altădată) la scris. Privesc cu un ochi mai profesionist relaţia mea cu scrisul, mai tehnic, mai organizat. Proza impune profesionalizarea, disciplinarea, programul.

„Când îngrijeam bolnavi la sanatoriu, mă simţeam de folos într-un fel pe care scrisul nu mi l-a permis niciodată...”

interviu realizat de poetul Nicolae Sava

apărut în revista TIMPUL  (iunie-iulie 2013), la paginile 12 şi 13

Nicolae Sava: Vasile, dacă nu te-ai fi născut la Borleşti, în Neamţ, unde ţi-ai fi dorit să te naşti în Europa? Contează pentru un scriitor unde vede lumina zilei?

Vasile Baghiu: Înainte să facem acest exercițiu de imaginație, aș vrea să spun, dragă Nicolae, că îmi place locul  în care m-am născut, că sunt bucuros, bineînțeles, că părinții mei sunt cei care sunt, că nu am nici un fel de nemulțumire legată de propria identitate. Tentația de a trăi „altceva” și de a fi „altcineva” a apărut mai târziu în viața mea și s-a convertit în teoria poetică a „himerismului”, dar ea este doar expresia unei dorințe personale de extindere a posibilităților de cunoaștere a lumii mele, în fapt o soluție compensatorie la constrângerile de natură politică și în planul liberei circulații pe care regimul comunist ni le-a impus, adică tocmai în perioada în care începusem să scriu. Revenind la întrebări, ei bine, cred că mi-ar fi plăcut să mă nasc undeva în Germania de Vest, să zicem, în special ca să nu mai fiu nevoit acum să mă lupt din greu cu limba germană și să fi avut acces de la început la marea cultură germană, pentru care am oarecari afinităţi. Sau pe insula Capri, ca să scriu o altă variantă a „Cărții de la San Michele”. Încerc doar să glumesc un pic. Contează unde vezi lumina zilei, firește, și nu numai dacă devii scriitor, ci în general, ca om. Primele impresii de viață raportate la mediul în care ne naștem și creștem – se știe și din unele teorii psiho-sociologice – au impact asupra dezvoltării individuale.

Ce te-a determinat să te îndrepţi spre un liceu sanitar şi nu spre unul cu profil filologic?

La liceul sanitar se reușea cel mai greu în anii optzeci. Copiii și părinții erau atrași de perspectiva unei meserii onorabile și a unui loc de muncă bun cu care te alegeai la absolvire. M-am sfătuit cu mama și cu profesorii mei și am decis că pentru situația mea de atunci de copil orfan de tată şi crescut la ţară ar fi cea mai bună alegere. Prin acea alegere, noi (adică mama şi cu mine) visam mai sus, la o carieră adevărată în medicină, însă viața a făcut să iau altă cale, a literaturii, iar mai recent a psihologiei. Așa e viața, se ştie, nu ascultă întotdeauna de planurile pe care ţi le faci. Nu regret, totuşi, că nu am devenit medic, pentru că la urma urmei profesia de psiholog – pe care o practic de câțiva ani, în domeniul promovării sănătăţii, după ce am fost mai mult timp asistent medical – este pe aproape.

Care sunt profesorii care te-au determinat să ai încredere în talentul tău poetic?

Ioan Neacșu, profesorul meu de română din liceu, eseist și critic literar, autorul volumului “Introducere în poezie”, a observat înclinația mea spre scris și literatură și a citit primele mele încercări poetice. M-a încurajat pe acest drum. În cabinetul de română avea o masă mare cu toate revistele literare importante, cu abonament la zi, şi astfel am văzut ce se întâmpla în literatură, în viaţa literară, am prins gustul urmăririi unor polemici, gustul unor eseuri spectaculoase, al unor recenzii şi cronici. Citeam acolo ore întregi, ceea ce mi-a şi adus (în paranteză fie spus) o menţiune la olimpiada de literatură, faza naţională, unde i-am cunoscut pe unii dintre cei care aveau să devină, de asemenea, scriitori, colegi de generaţie. Ioan Neacşu mi-a făcut intrarea şi în cercurile literare ale Bacăului, unde am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genaru şi Sergiu Adam. Sergiu Adam mi-a publicat primele poezii în „Ateneu”, iar Ovidiu Genaru avea răbdare să mă asculte în biroul său din Casa Bacovia, unde îl vizitam adesea. În sfârşit, acest om, Ioan Neacşu, cu care am şansa să ţin legătura şi azi, a fost cel care mi-a îndrumat primii paşi în labirintul cărţilor, al teoriilor, al conceptelor și sistemelor de tot felul, lucru pentru care îi voi fi întotdeauna recunoscător.

Vasile Baghiu în dialog cu George Chiriac, pentru Hyperliteratura

George Chiriac: Aproape toate cărţile dvs. se bazează pe efectul acesta al poemelor lungi, efect care reuşeşte să construiască o poveste. Aveţi o carte preferată din poezia dvs.?

Vasile Baghiu: Da, este „Gustul înstrăinării”, volumul de debut, apărut în 1994, care cuprinde „Străinul”, „Gustul înstrăinării” şi „Fantoma sanatoriului”,  poemele care au stârnit şi cele mai favorabile comentarii  ale criticii, dar fireşte că fiecare carte îmi este aproape în felul ei. Este necesară, cred, o ediţie profesionistă, o selecţie din toate volumele de poezie.

G.C: Eu mereu m-am ferit de ediţiile acestea în care selecţia unor poeme făcută de autor nu îmi exprimă prea multă încredere, chiar dacă e un autor bun. Eu concep şi văd la rândul meu o carte ca pe un tot unitar, şi – cred cu tărie – fragmentarea distruge acele schiţe care stau în acel invizibil dedesubt al unei cărţi. Selecţia unor poeme este un act de curaj?

V.B: Înţeleg foarte bine perspectiva dumneavoastră şi sunt, în parte, de acord cu ea. La urma urmei se poate scoate şi o ediţie integrală. Selecţia nu e chiar un act de curaj, cred. E mai mult, poate, o acceptare a faptului că nu tot ce ai publicat e la acelaşi nivel. Însă aveţi dreptate, cititorul ar putea să aibă gusturi diferite de ale tale, pentru că tu eşti prea aproape, ca autor, de texte şi le vezi printr-un filtru emoţional, afectiv, subiectiv. Impusul unei noi ediţii în ce mă priveşte vine însă din constatarea că primele mele volume au apărut în condiţii proaste, în ediţii semi-obscure, în anii nouăzeci, într-un timp în care în general cărţile de poezie erau scoase pe la edituri care nu aveau nici o vizibilitate. Nu am fost între favoriţi, aşa că nu aveam acces la ediţiile acelea îngrijite de la „Cartea Românească”, de exemplu. Acolo erau „vedetele” abonate... Iar vedetele sunt şi azi abonate la acele ediţii, traduse (cam fără succes, din păcate, pentru literatura română), premiate etc.... Mai mult pentru cititorii din generaţia dumneavoastră şi pentru poeţii şi criticii generaţiei dumneavoastră aş vrea să fac reparaţia cuvenită. Nu puţini dintre ei spun că îşi aduc aminte de poemele mele din „România literară”, de „Manifestul himerist”, despre care spun că i-au influenţat, aşa că n-ar strica o nouă ediţie. În sfârşit, e doar o idee... Vom vedea.

"Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii"

Cornel Mihai Ungureanu mi-a luat un interviu pentru revista online "Prăvălia culturală". A apărut azi, în numărul 35 (iunie 2013), cu titlul "Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii" .


"Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii""
inteviu de Cornel Mihai Ungureanu

Domnule Vasile Baghiu, aţi publicat în 2011 un volum de poezie şi o antologie, iar în 2012 o altă carte de poeme si un roman. Pare că traversaţi un moment fast, în sensul de „eficienţă”, ca scriitor. La ce să ne aşteptăm pentru 2013?

E şi un fel de noroc, cred, domnule Cornel Mihai Ungureanu. Se pare că îmi merge mai bine cu editorii în ultimul timp. Spun asta pentru că eu am avut mai mereu probleme cu publicarea cărţilor şi nu din motive literare, îmi este limpede acum, ci mai mult legate de inaderenţa mea la sistemul lor, al „ăstora”, cum zice Coande în versul acela al lui memorabil: „Eu nu pot trăi în secolul ăstora nici mort”. Ei, „ăştia”, ţin de câteva decenii în chingi România, cu tot cu lumea literară din ea. A trebuit mereu să duc o bătălie adevărată pentru fiecare reuşită literară şi nu o spun cu emfază... Nu am fost şi nu sunt un favorit. Cu toate acestea, mi se întâmplă şi mie, în sfârşit, lucruri bune, iată, se mai schimbă lumea, vremurile... Bineînţeles că sunt şi oameni de treabă în mediile astea literare şi în lumea culturală în general, nu vreau să fiu nedrept, dar ei par excedaţi ca număr şi posibilităţi de ceilalţi, din păcate. În sfârşit, ca să revin la întrebare, e vorba, fireşte, şi de eficienţă, aveţi dreptate. E vorba de scris disciplinat şi multă muncă, de un program asumat, e limpede. Am mai învăţat şi eu câte un pic de disciplină prin cele ţări nemţeşti prin care am stat ca „writer-in-residence” în ultimii zece ani, iar rezultatul se vede. Cu muncă şi puţin noroc se ivesc, ca din senin, momentele faste. Aşa se face că după romanul „Planuri de viaţă”, apărut anul trecut la Polirom, şi după volumul de poezie „Depresie”, apărut tot anul trecut, la Limes, sunt acum pe cale să termin un alt roman. Sunt toate premizele ca în vara aceasta să predau editurii un nou roman. Şi dacă va fi aşa, voi fi fericit să poată apărea în toamnă.

„Nu obişnuiesc să pun în ramă nimic din ceea ce îmi oferă viaţa sau cărţile."

Un INTERVIU, pe semnebune.ro: 

Cartea, între magie și credință. Inteviu cu Vasile Baghiu

După aproape un an, „Cartea între Om și Simbol” revine la „SemneBune”. Periodic, readucem în fața publicului scriitorii, altfel de cum sunt ei cunoscuți, dincolo de talentul literar și de produsele culturale pe care le creează. Fie că sunt debutanți, fie că sunt consacrați, interviul de tip anchetă are ca scop prezentarea omului care iubește cartea. Ne dorim ca fiecare cititor să poată fi în acord sau să nu cu gândurile și conceptele formulate, lăsând loc dialogului, dezbaterilor. Dincolo de scriitură stă o idee și un om. Ce simbolizează ele, vă lăsăm să descoperiți singuri (sau în grup).

În 2013, începem cu interviul pe care l-am cerut scriitorului Vasile Baghiu.

„Nu obişnuiesc să pun în ramă, ca să spun aşa, nimic din ceea ce îmi oferă viaţa sau cărţile. Sunt deschis, curios, un om al vieţii trăite între oameni. Cartea oferă totuși mai multă încredere în propria persoană. Pentru că îţi arată limitele şi posibilităţile nelimitate în acelaşi timp. Puterea pe care o primeşti de la carte nu îţi poate fi luată de nimeni, spre deosebire de orice alt tip de putere pe care l-ai putea dobândi în această viaţă, putere politică sau economică, pe care le poţi pierde într-o clipă. Dacă într-o zi trebuie să aleg între a ajuta un prieten şi a scrie un poem extraordinar, voi alege fără ezitare să ajut acel prieten şi să ratez scrierea poemului.” Vasile Baghiu

„Writing is work! Writing is work!”

"Faţă de care dintre cele zece porunci sunteţi mai înţelegător?" este întrebarea pe care Marius Chivu a adresat-o mai multor scriitori (Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Lavinia Branişte, Adrian Chivu, Alexandru Ecovoiu, Medeea Iancu, Veronica D. Niculescu, Dora Pavel, Sebastian Reichmann şi Andra Rotaru), în cadrul anchetei apărută în Dilemateca din noiembrie 2012.

Iată răspunsul meu. "Cu intenţia expresă de a răspunde la această anchetă, am recitit cele zece porunci (pe care – ei bine! – am constatat că nu le ştiu pe de rost, aşa cum ar trebui) şi am conchis că dintre toate cel mai îngăduitor am fost întotdeauna – şi încă mai sunt – faţă de porunca a patra, aceea în care suntem îndemnaţi să ne aducem aminte de “ziua odihnei”. Am spus „dintre toate cel mai îngăduitor”, însă este evident că faţă de unele, cel puţin, nimeni nu ar trebui să aibă chiar nici o îngăduinţă. Deşi merg adesea duminica la biserică (nu în fiecare duminică, din păcate), obişnuiesc să muncesc în această zi. Nu este vorba despre muncă fizică la ţară şi nici măcar despre curăţenia obişnuită în apartament, ci despre scris şi citit. Bineînţeles că dacă – să zicem – am vase nespălate în chiuvetă rămase de cu o seară înainte în care am stat, poate, mai târziu cu nişte prieteni, le spăl, că doar n-o să le las aşa până vine ziua de luni. Bigotismul îmi displace şi mă indispune. Acesta este însă un alt subiect... Revenind la întrebare, da, scriu adesea şi în această „a şaptea zi” în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a făcut lumea. Mă aşez la scris cu toată convingerea că nu comit nici un păcat, iar impresia de nevinovăţie vine probabil, mă gândesc, şi din aspectul exterior static, chiar paşnic al oricărei activităţi de acest fel. Când scrii pare că nu faci nimic. De aici probabil şi conotaţiile peiorative ale statutului de poet şi scriitor... Cel puţin la noi, scrisul este privit şi aşa, cu uşurătate. Ştiu că în această chestiune nu conteză până la urmă impresia exterioară, ci numai faptul de a încălca sau nu una din poruncile Domnului. Un duhovnic ar avea, cred, mai multe de spus pe această temă, dar tentaţia unei zile întregi în care aş putea să scriu sau să citesc pentru că nu trebuie să mă duc la serviciu va fi în mod sigur întotdeauna foarte puternică. În fine, întrebarea îmi aduce aminte şi de o întâmplare pe care am trăit-o cu ani în urmă pe Aeroportul Heathrow. Uitându-se cu insistenţă în paşaportul meu, funcţionara de la ghişeu m-a întrebat cu mirare de ce nu am o viză „de muncă”, ci una turistică, deşi fusesem invitat în Marea Britanie pentru a scrie o carte. Repeta chiar: „Writing is work! Writing is work!”. Am răspuns că habar nu am de ce nu primisem o astfel de viză, dar că îmi place foarte mult când ea repetă cu atâta convingere că scrisul este muncă. Zâmbetul ei mă face şi acum să cred că discuţia merită să rămână deschisă."  

“Timpul lucrează, cred, în favoarea noastră, a românilor…”

Un scurt interviu despre călătoria mea în Armenia , realizat de poetul Nicolae Sava și apărut azi în ziarul Ceahlăul...

* În perioada 16 – 26 octombrie, ai participat la Festivalul Internațional de Literatură „Ark” din Armenia. Cum ai fost selectat și ce alți scriitori din România au mai participat?
- Am primit din partea organizatorilor – la recomandarea unui scriitor rus, Sergey Moreino, care apreciază scrisul meu – invitația de a trimite o aplicație în vederea unei selecții pentru participare. Am trimis textele și datele pe care mi le-au cerut și în două luni am primit vestea bună. Din România a mai participat scriitoarea Ruxandra Cesereanu, din Cluj-Napoca.

"În literatură nimeni nu ia locul nimănui."

"Zona literară", numărul 7-8/2012. AICI găsiţi revista în format PDF. 

Zon@ncheta: Curente, generaţii şi premii literare

Vasile Baghiu: "În literatură nimeni nu ia locul nimănui." (pag. 113-114)

 1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc?

Prima paradigmă literară care s-a opus postmodernismului autohton a fost himerismul, pe care l-am teoretizat în mai multe manifeste, primul apărut în 1998. Am resimţit mereu postmodernismul ca pe o paradigmă tehnicistă, uscată, lipsită de magie şi utopie. Mai mult, ca pe o capcană pentru originalitate şi autenticitate. Prin himerism, am încercat să arăt că literatura este mai mult o chestiune de viaţă decât una de tehnică literară. Paradigma mea a evoluat şi s-a dezvoltat în paralel cu postmodernismul şi a dat un semnal că ieşirea de sub umbrela largă a postmodernimului este posibilă. Coincidenţă sau influenţă directă, imediat au apărut şi alte manifeste şi paradigme  în anii ce au urmat.