Vasile Baghiu: „Poezia se poate converti în stil de viaţă…”Interviu realizat de Cristina Savin
Vasile, ai
scris, pe baza imaginației, la începuturile tale literare, un întreg volum de
poezie în care un personaj, Himerus Alter, călătorea liber, deşi ca român, sub
regimul comunist, tu nu aveai mari posibilităţi de călătorie peste graniţe.
Firște că poezia lucrează și cu lucruri inventate, dacă pot spune așa, însă ai
avut cumva vreo clipă, chiar în procesul de scriere a poemelor, sentimentul
unei false trăiri, teama că asta ar putea falsifica, prin metoda himeristă,
chiar efectul de poezie?
Mi-am pus mereu
această problemă, însă odată depăşită prejudecata că poezia îşi ia substanţa
doar din lucruri trăite de autor (răspîndită atunci în mediile literare
româneşti, în care încercam să-mi fac auzită vocea), am constatat, cu fiecare
vers pe care reuşeam să-l pun pe hîrtie, că trăirea himeristă (imaginară)
este la fel de intensă ca trăirea live, că doar efectul poetic este
esenţial în toată ecuaţia şi că nici o situaţie reală nu poate avea întîietate,
dacă nu are şi o validitate poetică. A fost amuzant, la un moment dat, că unii
au spus că valoarea acelor poeme pe care le-am citit la un cenaclu bucureștean
era una discutabilă doar pe motiv că eu nu călătorisem în oraşele pomenite în
poeme şi că toate referinţele erau, prin urmare, inutile, din punct de vedere
literar. Am răspuns că, în o sută de ani, aceste aspecte nu vor mai conta
deloc. Strict tehnic, atunci cînd fluxul poetic mă trimitea înspre Roma, ca să
dau un exemplu, mă opream şi începeam o mică documentare, răsfoiam
revista Geo, care se găsea la biblioteca publică din oraşul meu,
Piatra-Neamț, unele jurnale de călătorie, albume de artă, pliante turistice,
ilustrate. Este bine poate să amintesc că nu exista internetul atunci, nu se
vorbea încă despre globalizare şi oricum noi, românii, nu puteam călători.
Într-un fel, himerismul le-a anticipat. Cîteva zile mă impregnam de aerul
locului, aşa de la distanţă, pe firul documentării, apoi reveneam şi încercam
să dau versului care îngloba în acel caz Cetatea eternă, să zicem, un sunet de
autenticitate, ca şi cum ar fi provenit din cea mai adevărată trăire, cu
detalii legate de trotuare, vremea de afară, mirosuri, aspectul clădirilor. Aşa
funcţiona procesul de creaţie, cum se numește, ca o permanentă balansare, între
lucruri trăite şi lucruri imaginate, iar în final, cînd poemul era încheiat,
graniţa dintre ele devenea aproape invizibilă, ceea ce amplifica şi mai mult
imaginaţia sau, mai bine zis, starea de poezie, iar versurile se alimentau
unele din altele.
În manifestele
himerismului, relatezi o întîmplare în care primul chinez cu care ai stat de
vorbă, undeva în Germania, era chiar din singurul oraş din China pe care l-ai
menţionat în poemele tale. Ce ai gîndit despre această bizară coincidenţă?
A fost un şoc nu
numai pentru mine, ci pentru toţi cei care au asistat la discuţia mea cu acel
artist chinez pe care abia îl cunoscusem. Sigur, o astfel de întîmplare te
poate face să devii conspiraţionist, adept al teoriei misterelor şi aşa mai
departe, dar eu m-am limitat să concluzionez doar că este adevărat că uneori
ficţiunea atrage realitatea. Nu altfel s-a întîmplat cu toate
călătoriile mele reale din ultimii ani. Scriind ani şi ani poeme despre
diferite locuri pe care nu le vizitasem, conform celei de-a doua trăsături
a himerismului, călătoria & cosmopolitismul, am pus
la cale, cumva în subconştient, călătoriile „pe bune”.